Sivyj Yar – “Горе | Grief” (2020) Avantgarde Music

Cand simti ca esti secatuit si nimic nu se mai poate intampla cu itele incalcite ale sufletului tau, cand simti ca muzica isi destrama intelesul si se darama ca un turn babel facut de mantuiala, apare in peisaj Sivyj Yar cu un material, “Grief”, care-ti imbujoreaza obrajii palizi ai interioritatilor tale.

Peste rusii aici de fata am dat in urma cu ceva vreme cand am gasit ascuns, prin fundaturile internetului, “From the Dead Villages’ Darkness”, mai exact piesa “Distant haze was arising”. Mi-am spus instant si cu o convingere oarba, ca ceva e nelalocul lui de bun cu proiectul asta. Ca exista niste inspiratii ce umbla muzica asta intre astri si pamant pe un drum pe care eram sigur ca trebuie sa ma aflu si eu. Si am ramas prins, am urmarit, am stat la panda aproape. Cand clasicul se trezeste in lumea moderna, spiritul ce parea candva imbatranit, nu doar ca intinereste ci radiaza in note si muzici de vaste profunzimi.

“Grief” pare o idee ce-a prins forma dupa ce si-a cautat calea prin mintile unei istorii ce si-a scrijelit in piele toate nuantele de gri. Vreau sa zic ca pare un material documentat ca si simtire. Exista aici ceva autentic ca traire ce te duce evident cu gandul catre o anumita Rusie. Este abruptul fiintei lor care scoate capul sau, mai exact, isi baga coada, in orice soi de creatie, noua sau veche.

Inevitabil dai peste o stare de preaplin, de satietate, asemeni unor mese burgheze din romanele clasice, unde grasimi se scurgeau pe mesele si fetele imbuibate de alcool si carnuri. Aici ajuta foarte mult si bass-ul asta care zici ca acum trebuie cules din pom, atat de apetisant si de copt pare, aproape ca da pe afara de el insusi. Il simti pana in gat, dar fara sa te sature, fara sa-ti faca greata, ce sa mai, este de-o voluptate demna de picturile rubensiene. Cel putin asa mi-l inchipui, oricum, e precum o opera de sine statatoare si constienta de ea insasi. E treaba calculata aici, pe langa riff-urile nostalgice de post-rock devenite clasice deja in black metal, chiar si toba aia “sparta” suna, parca, a nucile pe care le spargeai candva cu piatra. Da, da, are o istorie materialul asta despre care stiu ca e masluita, gandita, cu toate astea imi place sa cred ca ceea ce-mi plimba sangele incolo si-ncoace este o stare sincera si corecta. Nu stiu cum functioneaza la voi, dar eu, de fiecare data cand dau peste rusi ma trec asa, cum sa zic?!, toate dimensiunile. Calatoresc prin timp cu cea mai mare usurinta. Si sunt ba pe la nu stiu ce chermeza, ba intr-o cocioaba mancand dintr-un vas de lut sub lumina lampii, ba pe cine stie ce fronturi, infipt pana-n gat in transee. Rusii au destinul asta de a aduce lumea cu picioarele pe pamant, de a ne reda simturile. Despre fraza asta se vorbeste in acest “Grief”, nu cred, sunt sigur.

 

Text: Nicolae Baldovin

 

Comenteaza

Adresa de email nu va fi facuta publica.