EPHEL DUATH „The Painter’s Palette”

S-a intors lumea cu sus-ul in jos! Ce naiba avem aici? Black Metal, fusion, Hard core, Progressive Metal, Jazz. chiar Blues! Mamaaaa, prea complex pentru starea mea! Inteleg ca noua formula este una alcatuita din muzicieni recunoscuti in scena muzicala, dar in nici un caz din cea Metal, sunetul este si el unul profesionist, corect conceput si interpretat. dar superincalcit!!!


Am ascultat albumul de vreo trei ori si nu am reusit sa prind ideea lui! Trompeta, acustica de strada, chitari prea soft, baterie naucitoare, acorduri multiple, nimic nu seamana cu ceea ce a fost EPHEL DUATH! Daca va place AGHORA, atunci s-ar putea sa fiti tot cam pe acolo si cu acest nou produs! Dupa mine, Jazz-ul pune accent pe noul sound iar multitudinea de influente non-Metal contureaza un alt fel de EHEL DUATH, in nici un caz cu o legatura catre ceva Metalic. Poate doar pentru zgomot! CD-ul contine si o prezentare superprofesionista multimedia, deci curiosii de detalii incisive pot extrage toata informatia de care au nevoie. Davide Tiso se dovedeste a fi inima acestui grup dupa despartirea de Giuliano iar ceea ce a incropit el aici depaseste sfera cliseelor. Pe scurt, n-am inteles nimic, daca e sa privim produsul din punct de vedere Metalic. Daca ar fi sa ne orientam dupa sunetul prezentat, cred ca albumul ar trebui recenzat in alt tip de reviste, al caror target este mult mai larg decat Kogaionon. No other comments!

Comenteaza