Vechiul neuitat

Cand iubirea virtuala este o continuare a celei reale, pot spune ca raman fara cuvinte. Cam atat ar fi trebuit sa fie acest articol.

Dar sunt destul de criptic cu mine aproape tot timpul. Ce sa mai inteleaga cei din jurul meu? Piticul tot ma trage de-o ureche si-mi sopteste sa fiu mai explicit, dar eu, in aroganta mea, ii spun sa ma lase-n pace, ca cei din jurul meu trebuie sa fie smart, sa se prinda din prima. Adica, daca ai fost la DBE si apoi dai like cu inimioara, e clar ca a contat mult.

Da, a fost o editie cuceritoare, in sensul adevarat:

•vreme buna

•public aproape cat a trebuit, generatii diferite ca varsta, dar si ca background muzical

•cantari incadrate bine in timp, cu sunet si vizual perfect

•am vazut si cateva animalute insotite, care nu pareau sa aiba casti, deci nu le-a deranjat sa mearga dupa nebunia stapanilor

•zambete din belsug

•partiuri de efect

•cantare la foc speciala

•artisti care au concurat intre ei in sensul bun, sa dea din ei maxim, vazand ce audienta fabuloasa au in fata

•echipa de voluntari mai buna decat profesionistii platiti

•steagul care a dominat totul de sus, care ne-a pazit de ceea ce exista peste zidurile RYMA

•partea artistica non-muzicala a dat culoare si consistenta prin conceptul Nemoralia, inchinat zeitei Diana: discreta, fragila, rusinoasa, dar impunatoare, demna si eleganta.

Spatiul ritualic a reprodus un sanctuar traditional, imbinand mai multe elemente: Poarta Lunii, formata din flori si ramuri verzi; Cercul de Pietre si Focul Sacru; Trepiedul si Cununa Nemoralia; Arcul cu semiluna creat de Norbert – un gest voluntar, spontan pe care il pretuim mult – lumanarile rosii DBE 11 care au simbolizat Tortele. Decorul de fundal, pus in evidenta prin meshul alb cu simbolul ochilor magnetici DBE, a fost elementul modern integrat in sanctuar, simbolizand puntea dintre lumi, legatura dintre vechi si modern. Micutul cufar a avut un rol inspirational – vom vedea ce idei vor prinde sau nu la deschiderea lui.

Diana Lucifera, lux lunaris, custos silvarum, ignem nostrum protege et adsis nobis in tenebris.

•cele trei expozitii de pictura si grafica, concepte total diferite dar parca aliniate intre ele

•gazde primitoare si proactive

Asa am vazut eu esentele tari in flacoane mici. Cum ar spune multi: am fost acasa; ne-am simtit nu ca acasa, ci acasa.

Amprenta vintage s-a imbinat reusit cu noul pe care-l traim. Cura de relaxare a fost mai mult un tratament involuntar. Evadarea din cotidian a rezonat cu amintirile din viitor, totul in cel mai profund mod underground ca stare de spirit.

Ah, da. Sa va spun cum vad eu undergroundul. Sau, mai bine spus, undergroundul din noi…

Internetul e plin de repere legate de cultura underground, spiritul underground, conceptul underground. Derivate exista fara numar: subcultura, nisa, profunzime, rebeliune, inovatie, complexitate, autenticitate, DIY. Toti suntem cumva, candva, undeva underground, pentru ca da bine, chiar ne regasim si ne place intoarcerea la origini. Dar care sunt granitele acestui concept sau mod de viata? Cum poate fi el masurat?

Sa luam un exemplu: muzica. Orice trupa care incepe sa cante este underground, pentru ca referinta e zero. Talentul interior si influentele exterioare aprind la un moment dat beculetul care te activeaza. Si incepi sa compui, sa repeti, sa apari in concerte, sa scoti albume, sa vinzi albume, apoi merch adiacent, si tot asa – daca ai succes. Si incepi sa castigi bani, sa-ti schimbi chitara, apoi van-ul luat cu ajutorul parintilor si alte imprumuturi. Ti-ai dori sa te lasi de scoala sau serviciu, sa devii profesionist in muzica. Multi viseaza la asta si are sens: sa faci ce-ti place si sa castigi si bani.

Exista insa o bariera pe care o ridici voluntar atunci cand simti ca poti trece la alt nivel. De aici incepe marea provocare: ce compromisuri trebuie sa faci sa nu te compromiti? Globalizarea si imperialismul ne ajuta sa ne dorim sa crestem, sa ne dezvoltam, sa ne lasam amprenta in cat mai multe locuri, sa inspiram si sa devenim relevanti. Unii constientizeaza asta, altii se lasa cuprinsi de val. Paler spunea ca fiecare persoana are trei vieti: publica, privata si secreta. Ar fi bine ca macar intr-una dintre ele spiritul underground sa primeze.

Exprimarea artistica tine de viata secreta, de propriul incubator de idei si viziuni. Cand ajungi la cea privata, interiorul tau este penetrat doar de comunitatea care are aceleasi valori. Cred ca acesta este echilibrul si punctul in care urmeaza sa decizi ce vei face cu viata publica. Reflectia reala vine dupa ani de zile, cand ai timp sa analizezi. Daca nu ai uitat de unde ai plecat, indiferent cat de mare sau important ai ajuns, inseamna ca mai ai ceva underground in tine.

M-am referit aici doar la muzica, ca artist, insa se poate extrapola si la cei de partea cealalta a scenei. Si in toata arta pe care o creezi sau doar o admiri, o sustii – nu exista una fara alta. Dar undergroundul ramane acelasi, daca ne referim la conceptul in sine.

Stiu ca multi care citesc aceste randuri isi doresc sa stie daca va continua DBE. Unii considera ca ma sparg in figuri si ca totul nu e decat un suspans, un preludiu uneori inutil, o alintare excesiva.

Faptul ca scriu pe acest site confirma sinceritatea mea: habar n-am ce va fi, daca va fi, cum va fi. Poate unii vor trage concluzia ca daca scriu atat de rar aici, e clar cat sunt de sincer in rest. Ce sa fac? Fiecare e liber sa creada ce doreste.

Cei mai multi dintre putinii care ma cunosc stiu ca urasc repetitivitatea – sa fac ceva la fel doar de dragul de a face. In viata publica o fac permanent, pentru ca altfel sunt exclus. In cea privata, o fac optional, in functie de compromisurile pe care sunt dispus sau pot sa le accept. In cea secreta, imi suna ca o profanare.

Pentru mine, DBE este viata secreta, chiar daca aparent e publica pentru cei fascinati de conceptul dark, sau privata pentru ceilalti. Fara o muza, un concept si o poveste care sa prinda contur pe parcurs, DBE nu functioneaza. Si chiar daca unii ar fi bucurosi sa nu pun accent pe aceste lucruri, doar sa se intample inca un ritual, va garantez ca daca s-ar intampla astfel, ati deveni din prima zi dezamagiti, multumindu-va ca ati bifat sau vazut cate ceva. Pentru ca nu ar mai fi un ritual, ci un festival unde canta mai mult sau mai putine trupe. Mi se pare depersonalizat si tranzactional.

Nu este un job. Am tot respectul pentru profesionistii care fac festivaluri mari, impunatoare, pentru ca ei maresc comunitatea si tin verde un gen muzical aflat in moarte clinica, greu de acceptat de catre cei din interior. De ce? Pentru ca cei care au dat viata acestui gen au disparut sau nu mai au mult, iar din urma vin din ce in ce mai putini, majoritatea amprentati de cotidian si nerabdatori sa creasca repede.

De fapt, intreaga viata de azi e pe fast forward: rar mai citesti o carte in tihna sau asculti un album cap-coada. Apar alte variante de a petrece timpul liber; AI devine prietenul tau, mult mai ascultator si care livreaza pe loc ce vrei sa stii. Ajungi sa-l saluti cand ii ceri ceva si sa-i multumesti la urma.

Poate aici sunt fericit ca sunt in partea a doua a clepsidrei vietii. Nu refuz viitorul, dar imi place sa las optiunea de a alege, la fel cum e cu fumatorii sau cu incasarea in numerar. Eu sunt pentru cei care vor sa simta ca viata poate fi si copilaroasa, fara garda sus in acel moment, si care sa stea de vorba intre ei – cei de pe scena si cei din fata ei – nu cu ore planificate de meet and greet, badge-uri sau alte banalitati profesionale.

Nu cred sa fac ceva doar pentru ca da bine sau pentru ca am un istoric care-mi confera siguranta de a continua. Chiar daca dureaza putin, 3-4 zile sau nopti, imi este suficient sa ma incarc. Daca ar dura mai mult, as pleca descarcat total.

Exista o contradictie pe care o iubesc, chiar daca am auzit-o intr-o reclama, inspirata de Heraclit: singura constanta este schimbarea. Daca nu schimb, ma plictisesc; daca schimb, sunt constant, deci tot ma plictisesc. Paradox sau paradigma, uneori imi arata ca e despre optimism.

Mi-a placut enorm sa vad grupurile de la BV, TM, CJ, Bucuresti, plus cei care bat sute de km din Moldova sau Republica Moldova, Crisana, Muntenia, Maramures, nelipsitii Mark si Thomas, plus multi altii despre care nu stiu multe. Sa stau langa cei care ma inspira si sa cunosc alaturi de ei oameni care vin pentru acest mic ritual este ceva ce ma incarca, chiar daca discutia dureaza doar un minut, o salutare, un zambet.

DBE este un moment in timp pentru ca nu am facut rabat de la nimic, pentru ca pasiunea duce la nebunie, iar un om fara nebunie face umbra pamantului si atat. Fiecare dintre noi a trait zilele trecute propria nebunie: autenticitatea, normalul din noi pe care greu il mai reperam. Unii se manifesta exuberant, altii discret, dar nebunia a fost acolo, plutea in aer si in inimile tuturor.

Glumea Ovi ca e primul DBE fara Iliescu, dar cand l-am vazut cum murea langa Yusaf, Edmond ceva mai incolo se dezlantuise deja. Se vedea clar bucuria copilului din noi. Iar in spatele lor, sute de omuleti traiau bucuria de a fi normali, de a fi copii. De asta si bunicutele noastre ne-au spus o noua poveste frumoasa, despre un fals filantropist care cauta sa ne fure normalitatea.

A fost frumos, a fost intens, a fost noul din vechi sau, poate mai corect, a fost ce imi doream enorm sa se intample: sa fie memorabil, chiar si cu mici revelatii. Asta e, de fapt, minimalismul, seakisb. Daca a fost perfect, inseamna ca am ajuns la capat. Daca va aparea ceva care sa-mi arate ca mai trebuie lucrat, sa imbunatatesc, ne vom revedea.

Amprenta asimptotica da sens, speranta ca daca nu am facut ceva bine acum, data viitoare nu se va mai intampla, poate contura in viitor un nou moment in timp, care, in realitate, e tot un vechi, dar infasurat intr-o alta exprimare, care pacaleste piticul din noi.

Si, pana la urma, copilul din noi are intotdeauna dreptate, chiar daca de multe ori il inchidem in noi si ne prefacem ca nu-l auzim. Teama de normal, de firesc, de natural – asta mi se pare boala cronica a acestor vremuri sucite.

Multumiri pentru sustinere. Magicul din noi ne-a aratat, pentru a nu stiu cata oara, valorile comune: vechiul din noi, respirat natural… sau, poate mai bine, din nou.

Daca priviti mai jos cele doua fotografii, veti vedea diferenta dintre fast forward si momentul in timp. Sau dintre abstract si real, cam cum ne alegem noi vietile.