Osteopenia cotidiana

Incerc sa fac o retrospectiva subiectiva si realizez ca totul graviteaza in jurul unor numere, fara interpretari numerologice.

In foarte putin timp voi ajunge la borna 55, acel iubit de mine 11, dar amplificat/multiplicat de 5 ori. Daca inainte tineam mortis sa-mi petrec ziua intr-un mod special, astazi special mi se pare a fi acel ceva obsinuit, normal, discret, firesc. Daca inainte imi placea sa fiu in centrul atentiei, sa atrag si sa provoc, de cele mai multe ori alintandu-ma ca sunt singur in multime, astazi prefer sa stau doar cu mine. Singuratatea este o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist, dupa cum scria Paler in al lui decalog nespiritual.

Singuratatea in doi este mai dureroasa decat singuratatea in multime, totul tine de noroc si de aliniere. Macar zapada asta sa vina mai repede! Curios sau nu este ca inainte goneam sute de km pentru a o vedea pe vreun pisc montan. Astazi pana si ideea de a mai merge ma oboseste psihic. Am devenit oare dintr-un neobosit vanator un autentic fermier? Viking razes, cum spunea un bun prieten in miez de noapte la RYMA. Apatia o fi luat locul zvacului? Macar sa trag o fuga sa vad marea in acest anotimp, ca muntele a ramas o holograma in hibernare. Dar si cu marea e alta hiba, pentru ca transformarile accelerate de pe plaja starnesc nostalgii angoasante.

Cum nu gasesc niciun raspuns care sa-mi convina, dau vina pe vaccinurile vietii, ca de acolo mi se trage. Cel mai simplu mod de a supravietui este sa nu dau vina pe mine. Oricum, pe toate care conteaza nu le pot avea, macar o mahoarca si-un cognac sa-mi fie prin preajma.

Sunt 34 ani de la prima editie a emisiunii radio, Mortality Post-Mortem, care peste ani a primit o denumire mai romantica, datorita piesei Sadness, Antofagasta. A durat vreo 10 ani emisiunea la postul local de radio, dar intensa in hranirea cu Dark-ul muzical underground. Culmea e ca memoria mi-a jucat feste cu prima denumire, noroc cu al
meu Berba care mi-a fost alaturi la inceputuri si care tine minte si ce n-am facut sau ce mi-ar fi placut sa fac.

S-au implinit 30 ani de la primul numar din fanzinul Kogaionon si in curand, tot atat de la primul meu job, de fapt singurul, chiar daca a luat diferite forme.

Au trecut mai bine de 24 ani de cand rolul de tata ar fi trebuit sa ma determine sa fiu mai ancorat in realitate. Posteritatea va gasi raspunsul la o intrebare pe care nu mi-am pus-o niciodata.

Au trecut 16 ani de la primul DBE, inceput la Bucuresti, apoi la Alba Iulia, cu un intermezzo la Dorobanti. Chinuitor dar radiant, cred ca ramane cel mai frumos proiect artistic pe care l-am realizat in aceasta viata. Iar faptul ca nu am fost singur l-a facut atragator si memorabil.

Alti 13 ani au insemnat o calatorie unica de trairi diferite dar intense, care mi-a dat motivatie, sens si inspiratie. Daca s-ar concepe un serial, doar Tanar si Nelinistit ar putea sa-i faca fata. Legendara serie continua sa existe dupa mai bine de 50 ani, in diverse forme. E bine sa fii optimist, pentru ca nu-l pierzi pe acel ceva pe care pesimistul nu l-ar fi avut vreodata… costul de oportunitate, e undeva intre lumi.

Dar cum nimic frumos nu scapa si de reversul medaliei, au venit 9 ani de nori negri, care sper din toata inima ca au trecut. Iar viitorul va continua sa fie o provocare, sper sa fie exact cum imi doresc. E clar ca au marcat si m-au marcat, insa nu pot schimba trecutul. Cat despre viitor, inca lucrez la prezent.

Nu am zburat niciodata in spatiu dar simt ca osteopenia astronautilor s-a accentuat intr-o alta forma si la mine, un proces ireversibil de recuperare. Ca sunt oase, ganduri sau comportamente, este greu de reperat. Dar stiu sigur ca viata traita la maxim consuma mult din ceea ce am fost si inca sunt. Uneori cred ca mult mai mult, dar daca asta inseamna asumare, atunci traire sa se numeasca. Nu o ard filozofic pe trairism, dar o cautare a autenticului am facut-o neconditionat, poate chiar nebuneste.

Piesa celor de la Mesarthim mi-a conturat o nostalgie frumoasa, inspirandu-ma sa fac o paralela fortata cu a mea calatorie in doi, adica a mea si a piticului care m-a insotit cam tot timpul, fara voia mea. Doar ca el a fost mai istet ca mine, lasandu-ma sa cred ca eu am controlul. Cand mi-a convenit, am acceptat superficial. Cand m-am simtit pacalit, am considerat ca eu sunt varianta mai buna si ca e bine sa fiu tolerant. Complicat cu alter ego, mai ales atunci cand m-am apucat sa caut busola care stiam ca era pusa la locul ei… si normal ca nu mai este unde stiam eu. Nu e prima data cand ma insel, dar stiu sigur ca nu vreau sa se mai intample. Sunt inca in cautarea acestei busole, stiu ca este undeva pusa bine, insa greu de gasit momentan din cauza ignorantei mele. I-as spune chiar lasitate, dar piticul deja incepe sa ma perie, spunandu-mi sa nu-mi impun o vina care nu e a mea. Sau poate ca e si a mea, dar putin, acolo, irelevant, imi sopteste dusmanul meu prieten in cel mai amagitor mod.

Pe vremuri scriam permanent pe acest site despre noi trupe, alte albume de studio, concerte… Atrofierea simturilor muzicale m-a determinat sa pun la criogenat ceea ce pe vremuri imi creiona contur. Poate sa fie varsta, saturatia sau amprenta conservatoare care ma face sa privesc circumspect la noul val. Cum viata mea a fost plina de paradoxuri, cred ca cea mai buna caracterizare a mea, facuta de pitic este: un avangardist conservator. Sau cum ar spune pompierii, joaca-te cu focul dar nu deveni piroman.

Unii spun ca totul e ciclic, cu acelasi fond, doar ca formele sunt altele. Eu continui sa cred ca formele sunt asemanatoare, fondul fiind radical schimbat.

Sa amintesc putin si de festivalurile de pe la noi, ca despre albume faine nu am mare lucru de spus, in afara de noile Shining si Anna, care suna extraordinar. O avea Suedia ceva ce altii pare sa nu prea mai aiba, cel putin in aceasta perioada. Si Arcana va realiza un nou album in curand, sigur suferinta lui Peter va da nastere unei bijuterii Ambient. Si o mica mentiune pentru fanii vechiului Doom Death, membrii Nihili Locus urmeaza sa lanseze al doilea album cu proiectul DVM SPIRO, care m-a intors cu mult in timp: violoncel, voci masculine si feminine ravasitoare, atmosfera funeral de mare clasa. Recomand cel putin 2 piese.

Dan vrea sa faca ceva mare si mai mare, REF pare sa aiba un singur sens: ori creste, ori moare. Un fel de Caritas sau Uniunea Europeana. Pe termen scurt poate ca nu se intrevad schimbari majore, dar calea aleasa imi e deja cunoscuta, din viata publica: condamnat sa cresti! Daca ai viziune de expansionist, atunci stii la ce te bagi si vei avea succes. Altfel, ori faci aliante, ori exit.

In tabara ArtMania e inca liniste, probabil se cauta banii pentru finantare. Ar fi pacat sa dispara acest superb festival care a dat culoare unei generatii avida dupa sonoritati nemaiauzite pana atunci. A cam dat rateuri cu ultimele editii, in cautarea rebranduirii, dar inca vreau sa cred ca nu a fost canibalizat.

Cei de la Symphonic Metal Echoes se reinventeaza dupa doua editii executate corect, dar fara a fi catchy. Cu ceva sustinere financiara locala si cu un line-up mai iscusit, sunt convins ca isi vor duce cu bine crucea lor Metal, locatia RYMA fiind un alt mare avantaj.

Dintre cele indoor, SoundArt continua sa ofere in mare pare bucurestenilor o evadare underground de weekend. Creste de la an la an, e multa pasiune, cred ca vor face ceva frumos.
Metal Gates am inteles ca a luat o pauza, desi ultimul line-up a fost excelent. Emi pare ca e de neoprit cu al lui Underground For The Masses. Face treaba foarte buna si a extins festivalul la mai multe zile, cu trupe turbate, dar interesante. Sa nu ajunga la fundul sacului, ca ar fi pacat.

Iar Old Grave Fest ramane un eveniment cunoscut, respectat si apreciat de cei care nu o ard pe modernisme. Am fost si eu sa vad atmosfera si pe Autopsy, da, au comunitatea lor, bravo lor!

In taberele Metalhead si Maximum Rock inca este liniste, sa vedem ce headliner prind in turneu si apoi sa construiasca un line-up care sa dea formatul de festival.

Cu alte cuvinte, este loc pentru aparitia altor festivaluri mici, doar nebunie si dorinta sa existe.

Daca e sa ma refer la DBE, e o continua schimbare neschimbata. Care e forma sau care e fondul, totul depinde de stare. Au fost cateva trupe care ar fi fost fain sa urce pe scena anul viitor, doar ca nu a fost sa fie: Beherit, Anna Von Hausswolff, Ulver, Tenhi, The 3rd and The Mortal, Mysticum. Alte 2 trupe erau pe lista dar cativa organizatori s-au miscat mai cu talent, asa ca aveti oportunitatea sa-i vedeti prin alte parti.

Am incercat chiar sa-l convingem pe Roberto cu Monumentum, doar ca e practic imposibil. Cel putin pana in acest moment.
Mai exista in pending o confirmare, ne-am bucura sa se intample, mai ales ca sunt destul de selectivi cand e vorba de concerte. Daca nu va fi sa iasa ceva, atunci exista o premiera live pentru o trupa ce a scos un album foarte bun in acest an.

Au fost anuntate deja 4 trupe in premiera, vor mai urma alte 4 care revin la DBE, dintre care 2 cu showuri sau componente diferite fata de anul trecut si alte 4 premiere. Credem ca si aceasta editie va fi echilibrata stilistic, doar 4 vor fi de Black Metal, restul vor fi din spectrul afisat in posterul evenimentului.

Am fi vrut sa adaugam mai multe cantari in afara celor 12 setate, doar ca timpul alocat concertelor e foarte limitat si nu ar avea sens sa incepem cand soarele inca bate pe scena de la RYMA. Sa speram totusi ca nu va ploua.

De data aceasta nu vor fi trupe autohtone, desi una ne-a facut cu ochiul, insa amprenta stilistica este la limita Dark ului care ne place. Dar vom compensa in seara de deschidere, cu un proiect chiar inovativ, pe langa ospitalierul foc de tabara care va proteja cufarul nostru Nemoralia. In rest, toate-s vechi si noi sunt toate, cu eterna pasare de noapte Corinuta, cu echipa care credem ca va fi cam la fel, cu ceva expozitii si ce alte idei ni se vor mai casuna pana la vara.

Aceasta osteopenie cotidiana va duce la o scadere a numarului de participanti la festivaluri, cel putin la cele undeground. Trupele incep din ce in ce mai mult sa aplice shortcut-uri tehnice, deja devine o moda sa nu mai care dupa ele instrumente, sa se joace cu un sunet digital obtinut din console moderne, care suna chiar mai bine decat analogic. Ca si legumele si fructele din import, care arata bine dar fara acel gust pe care-l stiam noi, cei mai experimentati in ale vietii. E bine sa-ti fie pofta, mai putin bine este sa accepti si apoi sa-ti placa ceea ce mananci, chiar daca este procesat peste limita, de parca ai mesteca plastic, ceva sintetic. Stiti deja povestea de succes contemporana: pofta vine mancand, depinde de strategia de marketing.

Spun ca vor veni mai putini pentru ca stilurile muzicale la care ma refer continua sa fie nisate. Iar nisa a devenit aroganta azi, printre atatea cheltuieli stiute si neprevazute.

Generatia tanara se indreapta spre alte muzici (au zburat deja in alt spatiu), cea de 30-55 ani este prinsa cu grijile zilnice, osteopenia cotidiana deja calcifiaza instinctele impulsive iar exceptiile nu pot contura o fundatie sanatoasa. Dar sfidand logica, oamenii doresc sa se si bucure. Iar DBE va putea fi o noua poarta spre evadarea din cotidian. Multi sau putini, chiar nu conteaza. Frumos ar fi sa veniti cu cineva care n-a mai fost. Acest element va face diferenta: trecut/viitor, vechi/nou, a respira/a trai.

Daca muzica dark underground s-a transformat in peste 3 decenii din hobby in pasiune, cartofilia nu a depasit stadiul de hobby. Vorbim aici de cca 5 ani, aparent putini, dar care m-au ajutat sa trec printr-o perioada delicata a vietii. Nu stiu cum vor evolua lucrurile, dar garantez ca suma de pasiuni duce la pierderi nedorite. In filme se spune ca apar astfel victimele colaterale, care te fac sa-ti dai un reset, la un moment dat. Desi par identice in cazul colectionarilor, verbele a avea si a poseda sunt total diferite in viata reala. Important este inceputul insa definitorie este continuitatea, mai ales cand simti ca asta iti da sens. Ca e reala sau virtuala, naiba mai stie. Vorba aia: ce nu ne omoara, ne lasa sechele, dar sunt ale noastre, heh.

Pana ne vom reintalni in orice forma, sa fim bine!

PS. S-a dus Artan, un mare avangardist al culturii noastre muzicale underground. Oricum traia intr-o lume care nu mai rezona cu valorile lui, cu ale noastre… R.I.P.