A fost DBE. Si va mai fi?

Sau cum ne-am obisnuit dupa ultimul ritual: a fi sau a nu fi, heh.

Stiu ca nu am mai scris pentru ca nu aveam de ce. Sau pentru ce. Odata inchis ciclul cu cele 12 faze ale DBE-ului, am concluzionat ca tacerea si linistirea sunt binevenite. Si ca asta inseamna finalul. Ca tentatii de a continua sub un alt concept ar putea sa bata la usa, dar sunt reactive, firesti, gestionabile pana la urma.

Recunosc ca am tot primit mesaje de la trupe, am mai scris si eu sa vad daca anumite repere pot fi aliniate, dar nu cu intentia de a redefini DBE, ci ca un scenariu posibil. Plus ca si cei dragi mie mi-au recomandat si chiar am rezonat la cateva mici descoperiri.

Mi-am tot dorit in ultimii ani sa ajunga la noi anumiti artisti, dar nu mi-a iesit cum am vrut tot timpul. Am plecat de la ideea de a face permanent ceva inedit, macar pentru mine, si am ajuns sa ma bucur mai mult de bucuria celor care si-au dorit sa existe DBE. E un sentiment fain, onorant, dar care nu-mi mai hraneste ego-ul. E o tampenie faza cu egocentrismul, stiu, dar nu o scot la capat cu piticul. Am invatat sa ne toleram, sa ne respectam, dar va trebui sa-l pun la punct sau sa fac exact cum vrea el. Alternanta asta sapa la temelie rau de tot.

Am discutat cu cineva priceput care mi-a explicat ca ma definesc doua elemente poate antagonice, dar care nu fac tot timpul casa buna: adrenalina si responsabilitatea. Prima tine de nebunie, a doua de echilibru. Prima tine de mine, a doua de cei din jurul meu. Viata mi-a aratat ca nu exista o simbioza ale acestor elemente, ci mai degraba o alternanta, care functioneaza secvential, doar atunci cand se gaseste compromisul. Am sperat ca sunt complementare, alter ego, bla-bla. Insa nu e de durata, nu pare a fi o constructie sanatoasa, durabila. Este ca un castel de nisip.
Exista satisfactie, dar exista si opusul, nu stiu cum sa-i spun, dar graviteaza in jurul termenului dezamagire. Nu m-as duce pana la optimism versus pesimism, ci mai degraba la bucurie versus neimplinire. Cu cat imi doresc mai multe, cu atat ma transform intr-un nemultumit. In loc sa ma bucur de ceea ce am, sunt nemultumit de ceea ce nu am atins. Ca e perfectiune, aspiratie sau complexe din copilarie netratate, naiba stie. E grea impacarea cu sine, dar ea trebuie sa vina, sa existe la un moment dat. Altfel, inertia de a face ca sa fie facut obtureaza provocarea. Predictibilitatea este necesara, insa devine plictisitoare. Nevoia de nou incita, dar pana cand nu mai este nou. Vechiul din nou are acelasi rezultat ca noul din vechi, chit ca traseele sunt diferite.

Este adevarat ca din multitudinea de noutati muzicale, greu ma mai misca ceva ca-n trecut. Probabil ca de la varsta sau de la intensitatea si aglomeratia din trecutul mintii mele.

La fel, observ si o revenire ale unor trupe care au scris istorie in underground.
Si mai exista muzici care suna corect, care plac, dar cam atat.
Solutia intuitiva ar fi sa fac un melanj intre ele, ca sa impac pe toata lumea. Cred ca functioneaza, atat timp cat si eu devin impacat. Sau imi impun sa fiu. Dar nu mai vreau asa, e obositor, e cumva fals.
Nu inventez nimic nou, nu fac ceva ce nu fac altii. Doar ca o fac cumva diferit si asta poate suna a motivatie.

Greu sa renunti la ceva ce ti-a creat emotie, dar la fel de greu este sa continui daca nu mai exista zvac. O taiere chirugicala poate fi benefica pe termen scurt, dar exista si scenariul unei mari traume mai tarziu. De asta mi-am spus ca linistirea e calea. Inclusiv retragerea, pentru ca ce am avut de demonstrat, (mi) am demonstrat.

Pot schimba denumirea, locatia, trupele, povestea, dar e aceeasi Marie cu alta palarie. Ce ar fi frumos sa se intample? Chiar as vrea sa aflu si eu.

Plus ca am tot vorbit de schimbarea generatiilor. Daca pe scena sau in echipa s-a vazut o timida sau puternica transformare, in public mai putin. Poate ca e din cauza acestor sonoritati dark care nu mai rezoneaza cu noile generatii? Poate ca limitarea stilistica contureaza senzatia parcurgerii unui drum cu sens unic, dar si infundat? Tragicii ii spun viata, mioriticii se bucura de zi, pentru ca stiu ca in curand va veni noaptea.

Aici ma situez in acest moment. Daca ar fi sa-mi raspund la intrebarea care ma obsedeaza, daca va mai exista DBE, pot exprima doar atat: exista si aceasta posibilitate. De ce spun asta? Pentru ca acorduri diferite de la trupe noi mi-au aratat in ultimele saptamani ca inca exista pasiune.

Asa ca voi sta stramb si voi judeca drept (sau oricare alta permutare) si ma voi sfatui cu cei care m-au inspirat si motivat ce este mai intelept: sa ma retrag in glorie discreta sau sa continui pana se va duce totul in derizoriu. Sau poate ca nu pana acolo, pentru ca o nebunie este greu sa o recunosti. Dar daca se intampla sa ti se para doar ca esti nebun, atunci clar nu esti. Sau doar disimulezi in mod dramatic abisul inexistent.

Cam ciudat suna sa o scriu eu. Pentru ca orice inceput are si un sfarsit… mai putin placerea de a visa. Acum depinde si de vis, ca daca e naspa, mai bine o las asa.
Numai Ronaldo nu accepta ca s-a terminat jucaria pentru el si sta ca un copil alintat pe banca de rezerve, istoricul lui fulminant are un ascendent si spera la inca 10-15 minute de ametit mingea.

Adrenalina imi spune ca e pacat sa renunt, responsibilitatea ca gata, mi-a ajuns, mi-am facut de cap suficient.
Emotie sau ratiune, alb sau negru, bun sau rau, zi sau noapte, intre astea pendulez. Mi-ar placea sa existe o cale de mijloc, mi-am imaginat-o si chiar m-am amagit ca functioneaza, a si functionat zeci de ani, dar este doar o pacaleala. O pacaleala frumoasa, dar egoista.

Dar sa n-o ard in suspans ipocrit sau doom, inceputul de octombrie mi-a dat mult sens in ultimii ani, sa vedem cum va fi acum, mai ales ca s-au cam scuturat nucii de ale lor delicatese. Cu alte cuvinte, ori e alba, ori e neagra, va trebui sa decid.