Pentru cei ce nu au mai ascultat asa ceva pana acum, inseamna ca surpriza va fi mare, deoarece nu au asteptari.. decat curiozitati… ei bine, trebuie sa se si doreasca a descoperi taramuri atipice, lipsite de orice farama de standardizare sau incadrare stilistica. Nu e un secret ca eu am fost, sunt si voi fi un fan neconditionat CANAAN… Am fost „”lovit”” de muzica lui Mauro cu mai bine de 15 ani in urma si m-am bucurat ca ceea ce a creat el cu echipa lui mi-a inserat o stare unica, de la meditatie si izolare pana la nostalgie sau rece melancolie…
Nu s-au dezmintit muzicienii nici acum, materialul realizat fiind, poate, forma cea mai clara de maturitate si inspiratie din intreaga lor istorie… Albumul are usor peste 70 de minute, 21 de piese, din care jumatate sunt eternele interludii ambientale, care acum au mai multa culoare si forma melodica, care chiar fac echipa buna cu piesele propriu-zise, al naibii de bine concepute! „”Noia”” si „”Onore”” sunt doua piese pe cat de expresive, pe atat de triste si pline de melodicitate inghetata! De fapt albumul incepe cu o piesa foarte atmosferica si prietenoasa, „”Calma””, dupa care totul ia o forma deloc ospitaliera urechilor superficiale… Albumul devine din ce in ce mai complicat, mai introvertit ca mesaj, spart pe alocuri de diverse interferente melodice conduse de un keyboard abundent si baterie aritmica. Vocea ne arata ca poate sa sune si ciudat rau, „”Terrore”” fiind un exemplu perfect pentru incalcelile pe care au vrut cei cinci sa le exprime. Respiram iar usor pe „”Ragione””, o piesa foarte atmosferica si calma, ce-mi aminteste de RAS ALGETHI, doar ca vocea normala este parca prea normala… Dupa un interludiu Ethno isi face prezenta „”Oblio””, o piesa unde toate instrumentele se aud perfect, inclusiv vocile, care acum sunt variate, multiple si spectaculoase… „”Lascivia””, „”Umiltu”” si „”Concupiscenza”” insista al naibii de tare pe combinatia intre Ambient si Experimental, cu multe trimiteri spre percutie si doar asa ne trezim ca ajungem la „”Esitazione””, o piesa shamanica ce ne arunca in alta dimensiune, la fel de ciudata si mistica. Albumul se termina cu o piesa pe cat de melancolica pe atat de romantica, unde chitarile par sa comunice perfect cu keyboard-ul folosit continuu, umbrind parca si vocile care suna fabulos!

Una peste alta, un album ce m-a facut sa uit complet de grijile cotidiene. Si vad acum ca in ultimele 3 ore s-a asternut afara si un strat de nea considerabil si inca continua sa ninga… E clar ca trebuie sa-mi reumplu paharul de Chianti si sa mai dau drumul la o ascultare CANAAN… vremea ma ajuta, atmosfera e prielnica, muzica, ca intotdeauna, sublima!

Frumos rau!

The post Canaan „Contro.Luce” appeared first on Kogaionon.

O alta trupa cu greutate pentru tastele mele! De pe vremea pe cand italienii se lansau cu excelentul proiect RAS ALGETHI, in urma cu mai mult de zece ani, acest grup mi-a ramas in inima. Au fost apoi 4 albume sub numele CANAAN, primul genial, urmatoarele undeva peste medie si acum, in 2006, un nou capitol! Tot timpul am fost exigent cu trupele la care tin mult si tolerant cu restul. In cazul acestui ultim produs CANAAN, pot fi suparat doar pe simplitatea soundului si a modului in care instrumentele sunt folosite! Mai bine spus, dupa ce veti asculta de cateva ori albumul, veti considera ca sunetul este unul parca sintetic, prea computerizat, fara efecte sau erori ce dau totusi inima si viata pieselor. Dar acest aspect este nimic pe langa atmosfera degajata de superbele piese! Ca sunt Dark, Wave, Experimental, Goth sau Melancholic, doar voi veti putea judeca!

Din punct de vedere al inspiratiei, acest ultim album mi se pare comparabil cu primul, dar ca impact si impresie generala, usor sub. Desi aura „pain, desolate and solitude” este la ea acasa, vocea invitatului Gianni (COLLOQUIO) dezvolta si o dimensiune mai light, parca ceva mai comerciala (dar la fel de trista) si tangibila, care, din punctul meu de vedere, nu tot timpul contureaza perfect atmosfera CANAAN. De exemplu, piesa „Never Again”, una de rezonanta si memorabila, reflecta cele spuse de mine. Ca de obicei, gasim alternanta de piese melodice, cu versuri si voce, si altele doar interludii Ambient, unele interesante (vezi superba „Sterile” sau „Fragment #2”, cu acorduri ce-mi amintesc de ITW…), altele, doar simple zgomote, puse intr-o forma Dark.

Avem piese cantate in italiana si engleza, fiecare limba avand farmecul ei pe portativul CANAAN… desi piesele in italiana sunt parca mai lipsite de latura dura, melancolia fiind elementul predominant! „Fragile” imi aminteste de ritmul inaltator al soundului Doom Metal RAS ALGETHI iar harsaiturile de chitara din „In a Never Fading Illusion” ma trimite cu gandul la mai multi interpreti italieni de muzica Rock! Keyboard-ul este iarasi elementul cheie al soundului, care, impreuna cu chitarile, ne coordoneaza pasii spre acest univers CANAAN: Nothing, Never, Nowhere… „The Unsaid Words” este poate cea mai melodica, frumoasa si digerabila piesa, ce imi aminteste de deloc uitatul „Blue Fire”, unde vocile au un rol foarte important, mai ales ca ele se aud mai puternic, cu mai multe inflexiuni (adica nu doar cantat/lalait) si comunica excelent cu restul instrumentelor. Cea mai complexa, evolutiva si cu adevarat dementiala este ultima, „Nothing Left (to share)”, in cele aprox 7 minute cei cinci aratandu-ne ca dimensiunea CANAAN este greu de incadrat in vreun cliseu, piesa ce ar putea fi, de altfel, una de ramas bun!

Inspirat titlu de album, inspirata coperta, inspirate piese, totul elegant, maiestos, lent si trist…. adica CANAAN! Si cand ma gandesc ca acum vreo 2 ani se auzisera zvonuri ca grupul s-a desfiintat! 

The post Canaan „The Unsaid Words” appeared first on Kogaionon.

Un alt album pe care il asteptam cu mare incredere! De ce? Pentru ca Mauro mi-a dovedit in toti acesti ani ca muzica reprezinta pentru el o forma reusita de exprimare artistica. Debutul muzical sub bannerul RAS ALGETHI continua sa fie unul dintre cele mai elegante albume Doom Dark Metal pe care le-am ascultat si se pare ca noul sunet se intoarce la origini. Nu neaparat ca forma ci ca orientare de fond, deoarece aura melancolica este elementul cheie al celui de-al patrulea album CANAAN.
Nu pot sa lipseasca interludiile acustice, un mixaj neinteles de Ambient cu Industrial si Neo-Classical, piese scurte, incalcite si parca prea introvertite fata de restul pieselor. Ceea ce mi-a placut dintotdeauna a fost atmosfera ospitaliera pe care ti-o creeaza instrumentele folosite, ritmurile lente fiind insotite de o voce normala calma, soptita pe alocuri, parca mai grava si mai trista ca nicicand. Desi albumul pare sa fie mult mai reusit ca ultimele doua, „Blue Fire” continua sa fie cel mai impunator si misterios din intreaga saga CANAAN. Keyboard-ul este folosit din abundenta iar unele pasaje, dominate ca efect secundar de chitarile prelungi, imi amintesc de primul album DECORYAH, starea de meditatie si visare fiind atributul caracteristic conceptului muzical actual. Avem din nou vuiete, efecte bizare, coruri religioase, elemente sumbre, deprimante.

Atmosfera CANAAN este una a paradoxului, unde melancolia si regretul se imbina straniu, aura romantica luptandu-se din rasputeri pentru a umbri dimensiunea intunecata, ravasitoare, fara speranta. nu stiu daca e Metal, Dark, Wave sau Ambient. stiu doar ca este o forma unica de Depressive Metal, conturata mult mai bine de influentele melodice, digerabile si remarcabile in decursul pieselor propriu-zise. Ca element negativ ar fi lungimea pieselor, cele 5-6 minute fiind insuficiente pentru a putea penetra universul fiecarei secvente. Sau poate este doar impresia mea? Poate doream mai mult? Oricum, un album ce-si merita toti banii si care ar putea fi o revelatie pentru cei ce inca nu au ascultat CANAAN. Melancolica si in acelasi timp funebra (cat de ciudat suna!!!) mi s-a parut a fi „Frequency Omega”, penultima piesa, poate cea mai inspirata si reprezentativa pentru tot ceea ce a insemnat acest cvartet italian! In schimb, ultima, „A Last Lullaby”, mi se pare o reala prostie, un fel de romanta trista ce nu are nici o legatura cu nimic, doar un „ailulululu.” penibil, cateva versuri cantate intr-o maniera stanjenitoare urechilor mele si un keyboard monoton, liniar.

The post Canaan „A Calling To Weakness” appeared first on Kogaionon.