Vineri, 17 iulie, in jurul pranzului, in Sibiu, o caldura apasatoare, peste 30 de grade, fara urma de vant, fara nimic care sa te faca sa respiri comod. Mai spre seara au aparut primii nori, in partea de nord vest a orasului a plouat chiar tare de tot, in centru s-au chinuit cativa stropi dar fara succes. Astfel ca, la orele 19.00, in fata a cca 2500 de oameni, a inceput TRISTANIA. Dar cine mai este TRISTANIA astazi fara piesele lor de rezistenta? O trupa comuna, ce face show-uri explozive intr-o componenta noua, din punctul meu de vedere improvizata si fara nici un fel de legatura cu ceea ce era aceasta fermecatoare trupa in vremurile de glorie. I-am vazut in urma cu multi ani la Budapesta dar atunci vocea Vibekei ne arata perfect cum se canta Gothic Metal. Acum, mult mai energica Mariangela Demurtas s-a agitat intreaga ora pe scena, a comunicat cu publicul, a pronuntat foarte corect multe fraze in limba romana.. si a si cantat… jalnic sau nu, depinde cum dorim sa privim: pentru o trupa Metal e ok, pentru TRISTANIA, trist! M-as fi bucurat macar sa-l revad pe Osten, cel ce face pasajele de voce clean, dar si acesta e absorbit de ideea de a deveni tatic, asa ca vocea lui a fost substituita de veteranul Kjetil Nordhus (GREEN CARNATION, TRAIL OF TEARS, CHAIN COLLECTOR), care si-a facut mai mult decat bine datoria. In rest, fara Morten (SIRENIA), fara clapa lui Einar (doar pe CD-ul ce se auzea pe fundal), chiar daca au urcat pe scena cu inca o chitarista ce se intretinea pe scena cu bassistul Ole, cu un Anders ce a tipat la greu si a zbarnait chitara nonstop, cu un Kenneth ce s-a bucurat de un exces de sunet la bateria lui ritmata, TRISTANIA nu mai este altceva decat o trupa de Gothic Metal comuna, decenta, fara nici o veleitate sau amprenta deosebita, care poate face atmosfera dar atat. Ma tem ca, in aceasta componenta, ramane la stadiul de trupa de deschidere.

La MY DYING BRIDE publicul a devenit mai numeros, sa tot fi fost vreo 4000 de persoane. Aaron, la limita intre a fi prietenos si glacial, a urcat pe scena usor machiat si cu eternele maini pictate cu rosu, intr-o tinuta complet schimbata fata de acum doi ani (o camasa cu cravata, un fel de Goth casual), alaturi de ceilalti trupeti, de data aceasta avand si un violinist/keyboardist gasit pe ultima suta de metri dar care a sunat ok. De fapt, show-urile britanicilor sunt de fiecare data mai mult decat reusite, pentru cei care ii vad in premiera fiind intersante, pentru cei ce recidiveaza putand deveni chiar anoste.. si, evident, pentru fani, fenomenale. Cu acelasi comportament teatral ce confuzeaza privitorul, mai ales pe “Cry Of Mankind’, liderul trupei a reusit sa-i incalzeasca bine pe cei din primele randuri, restul trupetilor fiind la fel de inghetati si concentrati pe instrumentele lor. Un concert de o ora si ceva, excelent performat si cu un “Turn Loose The Swans” ce a sunat ca pe vremuri! E binevenita si tonica cate o cura de MY DYING BRIDE odata la 2 ani!

Ultima trupa a urcat pe scena undeva dupa orele 22.00, in fata a peste 5000 de fani si, dupa reactia acestora, cu siguranta ca vorbeam de senzatia serii. OPETH ne-a aratat ce inseamna sa fii profesionist, ce inseamna sa-ti placa ceea ce faci, sa canti o ora si jumatate cu o lejeritate de invidiat, intr-o sincronizare beton si o cursivitate de invidiat! Mikael este un geniu in scena Metal Melodic Progressive iar vineri ne-a aratat tuturor cat de mare e diferenta live intre trupele precedente si OPETH. Suedezii nu au venit cu cel mai inspirat si reprezentant playlist (acesta fiind si motivul pentru care nu am plecat de acolo superincantat), insa toate piesele abordate au sunat demential, mai ales ca in varianta live acestea au suferit si anumite prelucrari remarcabile (vezi “Closure”)… totusi, prea mult growl, prea multe pasaje progressive, prea multe treceri, prea multe improvizatii… usor confuzant pentru un neascultator de OPETH, dar ireprosabil ca tehnica si executie!

O seara frumoasa, eleganta, ce s-a incheiat inainte de miezul noptii, cel putin din punct de vedere concertistic. Pentru multi a urmat o noapte alba pe la terasele din Sibiu, inclusiv in cateva cluburi unde au fost organizate AfterParty-uri atat pentru fanii Metal cat si pentru cei Goth… mai bine spus, Electro, poate prea mult Electro, dar, ma rog… gusturile nu se discuta.

A doua zi, asteptari mari de tot, deoarece cele trei trupe au fani relativ diferiti, ceea ce implica un public mult mai numeros. SUBSCRIBE au venit din Ungaria si se pare ca pentru HardCore/Power-ul lor au deja un public pe masura, cele cateva zeci de minute fiind atractive pentru cateva sute de persoane.

PAIN a fost poate cel mai energic show din tot festivalul, asta si datorita soundului Industrial Metal al carui ritm te face cu greu sa te abtii. Peter a fost la inaltime, a cantat cu o nonsalanta impresionanta, a comunicat inspirat cu publicul, adica si-a facut treaba. De fapt, toti cei patru trupeti au performat elegant, fiind destul de surprinsi de primirea calda facuta de fani… cu siguranta ca se vor mai intoarce… Cum era si normal, spre final a fost invitata si Anette sa canta cu ei piesa “Follow Me”, ceea ce a creat o usoare isterie pentru ceea ce avea sa urmeze… Dezamagirea mea a constant in faptul ca partea de keyboard a fost, ca si in cazul TRISTANIA, sustinuta de un CD din fundal.. plus faptul ca ritmul acesta rammsteinizat, comercial, tinde sa devina prea Pop si prea dansabil… noroc ca Metalistii au privit, probabil, PAIN prin prisma legendei HYPOCRISY si a activitatii de peste 20 de ani in aceasta Scena Metal!

NIGHTWISH, o legenda (inca) vie, a adunat peste 8000 de fani in seara de sambata! Multi veniti pentru legenda, altii pentru a vedea cum suna fara Tarja iar altii pentru show-ul lor vizual. Ca imagistica, nu am ce sa reprosez, exact ca la WITHIN TEMPTATION, acum doi ani: flacari, artificii, lumini colorate, dinamica exploziva, ok. Cum suna NIGHTWISH fara Tarja? Incomplet. Cum suna cu Anette Olzon? Dezamagitor! Mai exista legenda? Da, cred ca da… desi, am vazut si multe fete ce strambau discret din nas la “Nemo”. Mda, NIGHTWISH ar trebui sa-si urmeze calea si sa renunte in a mai interpreta piesele vechi in aceasta formula ca sunt ridicoli! Anette nu stiu daca a cantat, cred ca mai degraba s-a chinuit sa cante.. a tipat, a urlat, a zbierat… s-a strofocat… noroc ca sunetistul a bagat din plin keyboard si baterie, ca sa mai umbreasca din vocea pitigaiata, as putea spune chiar penibila. In fine, publicului i-a placut NIGHTWISH, s-a vazut acest lucru pe fetele celor din primele randuri si celor de prin spate, care tineau ritmul alaturi de bodyguarzi metalizati si cei de la Crucea Rosie… Ca instrumentisti, NIGHTWISH au sustinut un concert bombastic, bun calitativ si cu o clapa care continua sa fie driverul si elementul principal al acestui tip de muzica. Pe de alta parte, senzatia de deja-vu de la TRISTANIA am avut-o si la NIGHTWISH, deoarece doua superbe voci feminine nu mai activeaza cu trupele in discutie. Si oricat ti-ai impune sa traiesti in prezent, nu poti sa nu realizezi ca “marea schisma” a distrus complet conceptul muzical al celor doua trupe… chiar daca pentru unii acest tip de “religie” inca traieste…

Un festival reusit, dupa cum ne-a tot obisnuit ARTMANIA de patru ani, cu insertii artistice nonmuzicale complementare in cele doua zile, un mod de a petrece si altfel un weekend. Duminica, la Cisnadioara, a fost si lansarea oficiala a noului album LUNA AMARA, dar nu am mai ajuns acolo.

Indiferent de barfe, zvonuri sau comentarii, si pentru mine ramane o enigma cum cei de la ARTMANIA reusesc an de an sa convinga Primaria si Consiliul Local sa sustina un asemenea eveniment, in conditiile in care “acest zgomot” numit muzica Metal nu e deloc popular… sau poate ca ma insel eu… la SIBIU chiar este! Si asta e bine, caci putem sa ne gandim deja la a cincea editie, in 2010! Felicitari organizatorilor dar si publicului!

PS. Nu stiu cat de ironic sau nu a fost Aaron la sfarsitul recitalului cand a inchinat un pahar de bere in cinstea celor ce stateau pe terase sau se uitau la concert dar din afara perimetrului festivalului, dar ar trebui sa fie o tema de luat in calcul pentru urmatoarele evenimente, caci, acum, nu a fost prea mare diferenta intre cel ce a platit bilet/abonament (si nu a stat in primele randuri) si cel ce se holba din afara… poate doar de 110/180 lei.

Iulie, 2009

The post Artmania – iulie 2009 appeared first on Kogaionon.

Ei bine, acest cort a fost cred ca cea mai buna alegere si as prefera sa vad mai degraba festivaluri de acest gen in asemenea corturi, decat in suprafete deschise unde ploaia sau caldura ar putea sa fie impedimente garantate unui minimum confort. Aerul conditionat din cort a fost la inaltime, toaletele in numar suficient si curate iar scena perfecta, cu o sonorizare buna unde s-a vrut si instalatii de lumini profesionale. Ei bine, eu inca trag nadejde ca la un moment astfel de festivaluri sau concerte se pot vizualiza si stand decent, pe scaun, cu o vizibilitate buna si o auditie care nici sa supere urechea, dar nici sa o adoarma. Sa stai 7 ore in picioare este totusi un efort, cel putin pentru mine! Evident, sa fie loc si de headbangaruiala, undeva in fata, pentru cei ce se exteriorizeaza mai lesne in acest mod… face chiar bine peisajului…

Trecand peste obsesia scaunelor, nu am ce altceva sa comentez la adresa locatiei. A fost si norocul celor din sala (nu si al organizatorilor) ca au fost doar vreo 3000 de participanti fata de o capacitate maxima cu 1500 de locuri mai mare.

Am uitat totusi ceva. Prelungirea cortului, acolo unde se servea mancare si se putea fuma, s-a dovedit a fi neincapatoare in prima seara, cand afara a plouat ore bune iar majoritatea celor de acolo se inghesuiau pentru un petic de loc. Cam naspa sa mananci acolo si sa fumezi pasiv… In a doua seara s-a dovedit ca cei care stateau afara erau cam limitati de spatiu, putinele bancute fiind tot timpul pline iar bordurile erau insuficiente, probabil ca nici o ruda de-a lu’ Videanu nu ajunsese pe acolo.

Am vazut si cateva standuri cu accesorii pe acolo, mi-am cumparat cateva chestii, inclusiv noul numar din fanzinul lui Titus, Balamuc (mi-a creat o buna dispozitie fotografia lui de langa Monumentul Eroilor Neamului de pe coperta interioara, plus alte cateva comentarii simpatice… mai ales ca mi-am achizionat si varianta limitata, roz, aparuta in doar 69 de exemplare… obsedat baiatul asta de pozitii deja aceeptate si de unii preoti!… sau de cand cu drepturile celor pe invers, toata lumea trateaza subiectul cu delicatete… pana si Titus oferea un discount de 20% din pretul fanzinei pletosilor.. he, he), am vazut ca ceva miscare a fost si la vanzarea de tricouri, asa ca inclin sa cred ca s-au scos ceva bani si din aceste activitati in cele doua seri. Plus, bere, apa si sucuri la discretie… dar cam scumpe, totusi… 4 ron o apa, de ex. Ahhh.. l-am uitat pe masivul Coro (Axa Valaha) care era la datorie cu o gramada de drujbe preistorice, albume bolnave, in editii limitate, doar pentru cei mai suparati Death-eri si distrugatori de GrindCore.

Dupa declaratia organizatorilor, in fiecare din cele 2 seri, au fost peste 3000 de participanti. Dupa mine, in prima seara, vreo 2800, in a doua seara undeva peste jumatate din prima seara.
Desi nu sunt fanul festivalurilor, la Artmania vin tot timpul cu placere, pentru ca stiu ca nu iau teapa. Anul acesta teapa se poate spune doar pentru cei ce au vrut sa vada NEXUS pe scena, care nu au mai cantat din cauza unor nesincronizari logistice. Pe de alta parte, nu iau teapa dar risc sa nu mi se intample decat ceea ce estimez, foarte putine trupe in afara celor pe care doresc sa le vad urmand sas ma surprinda placut… de ex, anul trecut am venit doar pentru MY DYING BRIDE si a fost singura trupa al carei concert m-a fascinat, desi la interpretare live WITHIN TEMPTATION a fost peste, in ciuda faptului ca nu ma omor dupa muzica lor. Anul acesta am venit cu sufletul doar pentru LACRIMOSA, pe care i-am pierdut la primul concert din Romania de acum ceva ani. Doream sa ma asigur ca nebunia care a inceput acum 15 ani in mintea mea legata de muzica lui Tilo dainuie si astazi.

Prima zi a inceput cu o intarziere de vreo ora si jumatate, am inteles ca din cauza unor probleme de la reteaua electrica a orasului. Nu mi s-a parut o mare problema acest aspect, mai ales ca nu stiu cata lume ar fi avut chef de Metal la 15.30. In orice caz, aceste intarzieri nu sunt binevenite si nici nu dau puncte in plus organizatorilor, doar stiu si eu cum e sa-ti doresti sa fii punctual si nu de fiecare data sa-ti iasa, mai ales cand depinzi de altii. Oricum ar fi fost, stiam ca Primaria a impus ca la orele 23.00 sa se termine totul, asa ca organizatorii se vedeau nevoiti sa condenseze recitalurile celorlalti.
Partea buna a fost ca macar stiam cand se va termina, ca la alte festuri a trebuit sa stau pana dimineata sa vad o trupa anuntata sa cante cu vreo 6 ore inainte. Nu am fost la FROZEN DUSK dar ii vazusem tot adusi de Artmania la HAGGARD asa ca n-am pierdut nimic. SINCARNATE i-am ascultat in premiera, au sunat ok, chiar daca stilul trupei este ceva orientat spre inceputurile MY DYING BRIDE. Marius a intretinut inspirat pe cei vreo 200 de spectatori, soundul trupei fiind un Doom Death Metal foarte Atmosferic, cu o clapa ce s-a auzit din plin iar chitarile care incercau sa tina piept unei voci foarte agresive, de Death Metal curat. Nu suna deloc rau acest grup infiintat de cca un an si care a avut o gramada de schimbari de componenta, ultima noutate fiind si plecarea vocalistului Marius dupa acest concert. Dar o surpriza placuta acest grup!

Despre BUCIUM nu stiu ce sa zic, un PHOENIX mai Metalic, care si-a promovat debutul “Voievozii”, pe de o parte prea Folk, pe de alta prea confuzant pentru un Metalist. Nu a sunat rau dar mi s-a parut lipsit de vlaga, de energie, plus faptul ca viorile alea nu s-au auzit mai deloc… ceva probleme cu sonorizarea, cred.
AGUA DE ANNIQUE se pare ca a inceput cu usoare emotii insa parea foarte bucuroasa ca e pe scena din Sibiu dupa un an, a vorbit frumos si despre trupele ce urmau sa cante, a intretinut publicul cu cateva piese frumoase, care sunau exact ca pe album. Poate doar vocea masculina a chitaristului a aparut cam lipita brutal pe structura soundului. Vocea Annekei mi-a amintit de “Mandylion”-ul legendar al celor de la THE GATHERING. Oricum, s-a simtit mult mai in largul ei decat anul trecut pe scena iar trupetii (imbracati in haine de pilot) s-au straduit sa acompanieze decent o voce superba, una dintre cele mai bune din intreaga scena! A avut si un look schimbat, aparand blonda complet si cu o fustita mini. Una peste alta, nu m-a plictisit prea tare muzica olandezei (piesele lente fiind chiar remarcabile) care, desi mai are palide tangente cu Metal-ul, tinde categoric spre un Rock Pop Melancolic.

TIAMAT, sau marea asteptare! Multi fani in fata, toti ahtiati dupa caciulita lui Edlund, probabil si dupa muzica lui. Se vede ca TIAMAT este o trupa de studio… in concert nu exceleaza deloc. Cel putin vocea e fara forta. E adevarat ca nici mixajul dintre instrumente nu a fost cel mai bun (cel putin in prima parte totul a sunat naspa rau), intrucat toba si bassul mi-au sfredelit urechile iar vocea lui era mai mult decat palida. Pana si mult-asteptata “Gaia” a fost masacrata ingrozitor! Pe “The Sleeping Beauty” toata lumea dadea din cap pentru ca a recunoscut, intr-un tarziu, acordurile! Pe langa faptul ca am vazut un concert mediocru, Edlund s-a suparat pe final cand i s-a reamintit ca trebuie sa scurteze show-ul, ca nu poate canta mai mult, el fiind deja ”Connecting People”, atat de fanii care-l aclamau, cat si de vaporii de vodka din sticla cu care urcase pe scena si care se evapora de la aerul conditionat care impiedica sa transforme partea din apropierea scenei intr-o sauna comunala. Mai mult, la urma a mai si aruncat pe jos un stativ de microfon, in supararea lui neintelegand ca respectul pentru fani (incluzand si cei care au platit biletul pentru a vedea o seara Metalica, nu neaparat TIAMAT) nu inseamna doar a-ti canta piesele! Cu ocazia aceasta m-am asigurat ca TIAMAT insemna pentru mine doar “Wildhoney” si atat. PUNCT!

Acum am ajuns la momentul triumfant al festivalului, la trupa care, dupa acest show, a convins pe multi ca LACRIMOSA este o trupa dementiala, atat in studio, cat si pe scena! Gata si cu retoricele intrebari despre care e mai headliner intre TIAMAT sau LACRIMOSA! In seara de 18 iulie LACRIMOSA a sustinut un show exploziv, profesionist, plin de seriozitate, in acelasi timp plin de sensibilitate, as putea spune perfect! Un joc de lumini incredibil, un sound excelent pentru o locatie de la care nu puteai cere o acustica perfecta (anul trecut, la MY DYING BRIDE, in piata, rezonanta a fost mult palida si seaca decat acum), un Tilo in forma, o Anne parca prea in umbra (desi, cine nu stie, dupa turneul pe care l-a sustinut Tilo in Germania si Slovacia in 1993, LACRIMOSA a devenit trupa si nu proiect solo, el “rapind”-o pe Anne din echipa TWO WITCHES si de aici inspiratia si succesul trupei), trei chitaristi foarte Heavy (desi o ureche de cunoscator distingea usor lipsa maestrului Jan Yrlund) si un baterist foarte in priza. Cateva puncte forte:

1. Prima piesa din concert (dupa eternul Intro) a fost “Ich Bin der Brennende Komet”, piesa pe care am folosit-o ani de zile ca generic la emisiunea mea radio “Antofagasta”
2. Trupa a cantat o mare parte din piese de pe primele albume, cam toate acestea roind in jurul “Satura”
3. “Copycat” a fost un exemplu de determinare al unei trupe care respecta atat muzica, cat si fanii!

In ciuda unor gesticulari ridicole/teatrale ale mainilor, dar prin care se vedea cum respira fiecare ritm, fiecare acord, Tilo a reusit sa innebuneasca intreaga audienta, lucru de care m-am convins cand am iesit cateva minute in afara cortului… foarte putini Rockeri pareau dezinteresati de acest sound.
La intoarcere in sala, in dreptul intrarii, am ramas placut surprins sa vad un copil care statea langa mama lui si purta un mic tricou cu LACRIMOSA. Mi-am zis: ce parinti fanatici, il imbraca pe fiul lor cu tricouri din vremurile de glorie ale lor. Si dau sa merg mai departe, neascunzandu-mi admiratia printr-un zambet adresat lui…. Cand, il vad pe pusti ca rostea fiecare vers, canta cuvant cu cuvant, intreaga piesa. Am stat cca 20 minute langa el, stia fiecare piesa, fiecare vers, traia incredibil! La doar 8 ani!!!! Incredibil sentiment m-a incercat! L-am filmat pe ascuns sa nu-l intimidez si le-am cerut voie parintilor sa ii fac o fotografie!

Cu toata admiratia si mandria pun aceasta fotografie in fascicolul de fotografii Artmania! Am inteles ca a ajuns in cele din urma si in backstage unde s-a fotografiat alaturi de trupeti! La opt ani sa stie pe de rost LACRIMOSA? Si putin mai in spate erau cativa rockeri mai old-fashion care se intrebau “de cand e trupa asta care canta acum, ca n-am mai auzit de ea. Parca-i Falco cu fata de Manson cuminte”… Dar veteranii aveau tinte, ghimpi, plete dichisite, tatuaje, imbracati in piele, cu bocanci “supraetajati, cioc si barba aranjata, conturata”…. He, he… Rock-ul asta si imaginea lui…

Revenind la concert, nu stiu daca cineva le poate reprosa ceva lui Tilo&Co…. Nu stiu cat a fost simulare, cat a fost traire si cat a fost rutina pentru LACRIMOSA, dar stiu ca acest concert a fost unul incendiar. Poate doar faptul ca intreaga comunicare a fost in limba germana? Ar putea fi un motiv de carcoteala… Tilo a luat la un moment dat un reflector de pe scena si, imitand miscarea unui far de coasta, a inceput sa lumineze intreaga sala, apoi isi baga lumina in ochi cand tipa… teatral dar de efect!
Ma bucur ca o trupa ca LACRIMOSA a ajuns sa fie headliner la concerte si festivaluri, pentru ca acum vreo 15 ani, cand au dat primul interviu unei reviste din Romania, nu erau deloc atat de apreciati si de recunoscuti. Puteti citi interviul aici.

Acum au ajuns mari, au scos multe albume dar pentru mine istoria discografica LACRIMOSA se termina cu “Stille”. Si m-am bucurat sa vad/ascult cu proprii ochi piese pe care le iubesc:”Satura”, “Schakal”, “Alles Luge”, “Stolzes Herz” sau “Alleine zu Zweit”.
In ciuda faptului ca dimensiunea poetica LACRIMOSA de pe primele albume s-a transformat treptat intr-o oaza mai degraba simfonica, atat timp cat LACRIMOSA va sti sa faca melanjul potrivit intre vechi si nou, nu vad mari amenintari de pierdere de fani! Pentru mine a fost un concert de vis si chiar daca nu se vede atat de clar din cele scrise, am fost, raman si voi fi un fan incurabil LACRIMOSA anilor 90! De aceea am facut si “compromisul” de a purta in acea seara tricou cu LACRIMOSA! Mai ales ca au fost la un moment dat doua tricouri, unul langa altul, cu aceeasi trupa, purtate pe doi fani adevarati… doar diferenta de cativa zeci de ani ar fi putut sari in ochi. Asadar, la 23.15, dupa uzitatul bis, prima seara a festivalului s-a terminat.

A doua zi i-am vazut pe LACRIMOSA plimbandu-ne prin centrul Sibiului, Tilo purtand un baston teatral ce atragea privirile trecatorilor iar ceilalti componenti impreuna cu stafful tehnic raspundeau decent si civilizat tuturor zambetelor primite de la rockerii de pe terase. Un comportament normal pentru o muzica anormala… cum ar putea spune cei mai putini dintre noi… sau cei mai multi dintre ceilalti!

Sambata, zi foarte calduroasa, noroc cu acel cort! NEXUS nu a mai cantat, dupa cum v-am spus. AVATAR a urcat pe scena si am decis sa ma retrag pentru urmatoarele 40 de minute, caci Metal Core-ul spre care a deviat de ceva vreme trupa nu ma misca absolut deloc. Mai ales ca ii vazusem la Iasi si nu mi-au placut deloc. Dar, surpriza! Un Death Metal exploziv, cu o voce excelenta, foarte dinamic vocalul pe scena, cu riffuri ucigatoare si baterie tehnica! Asadar, AVATAR s-a intors la origini, la adevaratul Death Metal! Excelent show, excelent sound! Si am vazut ca aveau si un numar de fani sesizabil in fata, care i-au incurajat pe trupeti pe durata intregului concert! Felicitari, AVATAR! Welcome in our club again!

NEGURA BUNGET… cel mai impunator nume din intreaga scena Metal autohtona! Au venit, ne-au incantat cca 40 de minute si au plecat! Eu tot nu-nteleg: de ce o asemenea trupa nu are parte de cel putin o ora intr-un festival ROMANESC? Sau macar dreptul la un bis? Nu i-am mai vazut live de peste 2 ani si pot spune ca au progresat mult, atat ca virtuzitate, tehnicitate cat si ca prezenta scenica, supliciile folclorice (fluier, toba, toaca) avandu-si dimensiunea atmosferica dorita. Parca si keyboard-ul se auzea mai bine iar trimiterile chitarilor spre GODS BLACK! YOU EMPEROR par a fi din ce in ce mai vizibile! Asadar, un Black Metal executat magistral, in fata unui public doritor de mai multe piese dar setlistul fusese pregatit si asta e. Oricum, bannerul cu NEGURA BUNGET a stat intreaga seara deasupra scenei, indiferent de ce trupa a cantat, adica sa se stie care a fost trupa cea mai buna!

In pauza am tras o fuga pana-n camera iar in lift m-am intersectat cu Liv Kristine, care cobora intr-o rochie cu trena, de efect pentru un concert.
Dar sa vedem cu ce se mananca LEAVES EYES pe scena: un Gothic Metal bazat pe vocea ei, un sound mai mult decat comercial si simplist, care nu impresioneaza cu nimic. Dupa primele doua piese mi-am amintit de vremurile de inceput (a se citi de glorie) cand THEATRE OF TRAGEDY venea categoric cu un debut de exceptie, acolo unde vocea lui Liv contrasta magnific cu cea a lui Rohonyi! A fost un show mai degraba de promovare a trupei, unde interventiile sotului ei, Alex Krull, au reusit, in cele din urma, sa dinamiteze publicul. Au fost si doua bisuri, cam exagerate si cam implorate de trupa, care i-au pregatit pe cei din primele randuri de ceea ce avea sa urmeze…

ATROCITY, un nume mare in trecut, probabil un nume si mai mare dupa “Werk 80 II”, dar nu pentru mine. Am tot asteptat, sperat sa cante ceva de pe “Blut”, sau “Hallucinations”, dar nimic. Un show in care am vazut cum unii suparati de la NEGURA BUNGET se discomaneau in ritmuri disco/pop, dar in varianta Metal/Rock. ATROCITY a devenit o trupa de cover-uri iar piesele cantate, desi foarte cunoscute in anii 80, se pare ca se bucura si astazi de un mare succes, mai ales in fata fanilor Metal! Jenant, penibil! Mai ramane sa-i vad pe DEPECHE MODE sau AHA cantand piese CARCASS sau DIMMU! Alex are o voce agresiva dementiala insa cand o ia pe tonalitati joase, nici ca se mai aude. Asa s-a intamplat si acum: la LEAVES EYES chiar l-a ajutat sound-ul, la ATROCITY parca nici nu conta. Am vazut multa dezamagire in ochii Metalistilor care s-au retras spre iesire inca de la primele acorduri, in speranta ca poate au de ce sa se intoarca. Si chiar n-au avut de ce. Apreciez deschiderea si entuziasmul lui Alex, care a tinut sa sublinieze ca atat mama cat si bunica lui sunt nascute in Sibiu, a facut un show de unul singur, doar ca la ATROCITY a dat-o rau in bara!

Cei mai incantati de muzica ATROCITY par sa fi fost jandarmii si oamenii de ordine de acolo, care tineau ritmul cu mare aplomb, pe un DEPECHE MODE metalic foarte exploziv! Sunt convins ca cel putin 1-2 din acestia au luat teapa cumparandu-si alte albume ATROCITY mai vechi, in speranta altor cover-uri Pop! Sper sa fi gasit pe “Blut”, he, he! Dar uite asa se vind CD-urile, mai din greseala, mai din necunoastere, mai din compromisuri cu muzica, cu fanii, cu tine insuti… Ar mai fi de spus ca Alex a luat doua fetite pe scena pe care le-a invitat sa danseze pe o piesa, in final aparand si un Mitica, usor turmentat si cu berea in mana, care incerca sa danseze cu una dintre fete. Au aparut imediat oamenii de bine si l-au scos de pe scena.

A mai fost si GAMMA RAY, am inteles ca fanii au fost multumiti de prestatia nemtilor. Pentru mine GAMMA RAY se termina dupa doua piese… restul e repetitie.

ARTMANIA SIBIU 2008 a fost un festival reusit, cu organizare profi (exceptiile naspa fiind intarzierea din prima zi, sonorizarea modesta la unele trupe si absenta NEXUS), cu o locatie excelenta, insa mult mai slab ca feeling si ca alegere de trupe decat cel din 2007, cu un public mai putin numeros si cu mai multe critici din partea fanilor. Pentru mine, pe langa confirmarea unui LACRIMOSA elegant (prima seara), a venit ca mare surpriza si recitalul NEGURA BUNGET (a doua seara)!

Trebuie sa tinem cont si de faptul ca in acest an oferta concertistica a fost mult mai bogata ca in anii precedenti iar buzunarul Rockerului nu este nelimitat! Mai mult, organizarea a doua festivaluri, la interval de doar o saptamana, in acelasi oras, pe aceeasi audienta, a dus la o disipare a spiritului de unitate, care nu poate decat sa strice pe viitor! Dar chiar si asa, important este ca ARTMANIA continua sa existe! Sunt convins ca anul viitor va aduce si alte trupe interesante, pe langa altele de umplutura… dar asa e la festivaluri, trebuie sa aduci pe cat mai multe… din cat mai multe genuri! Nu toata lumea e fan METALLICA si e capabila sa stea online oricand e posibila o noua suplimentare a biletelor pentru a-si cumpere bilet, indiferent de pret. Cum muzica se poate incarca free de pe internet, acum aspiratia omului sec XXI este sa poata sa-si vad trupele din adolescenta cu proprii ochi, eventual cat mai aproape de scena!
Ce ne va mai oferi viitorul peste 20 de ani? Sa putem canta alaturi de trupele preferate pe scena, oare?

Iulie, 2008

The post Artmania – iulie 2008 appeared first on Kogaionon.

Ajuns si in fata pavilionului 18, mi-am amintit ca am mai fost pe acolo si in trecut, la nu stiu ce lansari de business urmate de sprituri intensive si epatari trendoase. Adevarul e ca, in ciuda catorva becuri dispuse pe cativa stalpi, nu ma prea vedeam cu nimeni. Bine, nu asta era scopul dar, ma asteptam sa vad ceva indicatoare, afise, directionari… sau mai multa lumina, sa gasesc intrarea presei. Se pare ca organizatorii continua sa sufere la acest aspect si exact ca la Sibiu, se presupune ca toata lumea stie unde si cum sa ajunga… De vazut pe viitor eventual cateva insemne lipite pe ceva stalpi din apropiere pentru o orientare rapida si neenervanta!

O mare de oameni pe afara, nu intelegeam de fapt ce se intampla. Stiam ca intrarea era permisa incepand cu orele 18.00 (intre timp aflasem ca s-a decalat cu jumatate de ora, dar era tardiv deja), trecusera deja 45 de minute si miscarea era foarte palida, spectatorii mai degraba stateau pe la usa decat intrau… foarte greu acest intreg proces de verificare corporala si a biletului. M-am orientat imediat si am mai gasit o intrare in laterala… probabil cea pentru presa. Am ajuns pana acolo, dar plin de oameni… mi-era totusi greu sa cred ca atatea sute de presari Metal ar putea fi… si, intr-adevar, pe acea usa se intra si normal, cu bilet, dar intra si presa. Probabil ca marea multime care statea la coada la usa principala se gandea ca pe acea laterala se intra doar cu invitatii sau acreditari. Saracii oameni, au stat si au inghetat cel putin o ora pe afara. Dar nici un organizator nu a ghidat pe nimeni, probabil se mergea pe principiul: oricum se va intra… ce mai conteaza, concertul oricum e soldout! Asadar, eu am fost norocos, nu cred ca am stat mai mult de jumatate de ora la coada, mi-am luat acreditarea (fara snur, ca nu mai aveau… desi mai erau cateva zeci dar probabil ca pentru vedetele presei, nu pentru un undergroundist ca mine… nici nu va mai povestesc penibilitatea penibilitatilor: cand eu le tot repetam ca sunt de la Kogaionon, fetele alea inocente, dar aprige, verificau cu atentie lista si ma intrebau daca nu cumva sunt de la Cotidianul, ca altceva asemanator fonetic nu exista). M-am gasit, mi s-a reprosat discret, dar subcutanat, ca o legitimatie de presa ar fi fost mai bine primita decat o carte de identitate simpla… desi tot eu am insistat sa le-o arat, caci altfel oricine ar fi putut sa spuna ca e de la Kogaionon, lua acreditarea si semna indescifrabil pe o banala lista. Dar, oricum, detalii minore. Am intrat in sala, era trecut de orele 19.00…. si sala goala… doar cativa trupeti, sunetisti si multi presari ale caror cocarde din piept triumfau bombastic (mamaaa, dar de unde atat de multi ziaristi ce scriu despre Metale… ca tare as vrea sa-i citesc pe toti). Sala, foarte foarte faina! Cca 4000 mp, degajata, civilizata, cu o acustica faina, o scena superprofi, cu jocuri de lumini exact ca pe afara sau pe la concerte cu nume mari… surpriza placuta pentru mine, mai ales ca nu fusesem la compilatia inedita, dar ciudata, NEGURA si PARADISE, cu ceva saptamani in urma. Eram obisnuit cu aceasta sala doar pentru party-uri inteligente, cum am mai spus mai devreme. E clar ca in acea sala incap cateva mii de oameni si eram deja surprins placut sa aflu ca ar putea veni vreo 5000 de platitori pentru cateva trupe totusi nu foarte populare pe ale noastre meleaguri… Daca mai raportez totul si la stilurile abordate, atunci e clar ca organizatorii din 9 februarie si-au atins targetul si de profitabilitate. M-am tot invartit pe acolo, l-am salutat pe eternul Titus cu al lui stand plin cu Metaliferisme, alaturi de o masuta plina cu insigne, tricouri si abtibilduri cu HAGGARD, mai era un frigider cu ceva sucuri, un dozator cu bere…. Si nu se fuma !!!! Deci romanii, platitori de bilet, sunt civilizati, dom’le! Mare surpriza!

Pe la 19.30 au urcat cei de la FROZEN DUSK, destul de stangaci in jocul scenei, poate si timorati, dar plini de daruire, uneori cam fortata, ce-i drept. Vocea feminina m-a surprins placut, foarte puternica si clara, inspirata din cea a Tarjei, chitarile destul de Heavy, cu ceva solo-uri simple si cam atat (poate ca era mai bine sa insiste pe ele, caci parca nici bine nu incepeau sa le execute ca se si terminau), dar, oricum, parca prea Power pentru gusturile mele… si o baterie modesta, care nu facea altceva decat sa tina un ritm destul de light, simplist si atmosferic. Clapa se auzea foarte bine dar era de pe CD (naspa faza)… Nu mi-au dispacut dar nici nu m-au dat pe spate. Probabil ca la un festival underground trupetii s-ar fi remarcat imediat. Insa, sa canti in deschidere la HAGGARD si AMORPHIS, nu stiu… cam exagerata alegerea. Iar publicul, care numara doar cateva sute la acel moment, apatic complet!

FROZEN DUSK nu au cantat mai mult de 45 de minute dupa care s-au retras discret. Iar s-au aprins luminile in sala, iar METALLICA pe fundal (m-am saturat de astia pana peste cap!!), m-am asezat in fata pupitrului de comanda din mijlocul salii, sprijinit de cava garduri metalice de protectie. Sala incepea sa se umple, insa in nici un caz nu cred ca erau mai mult de 1500-2000 de fani. Dupa vreun sfert de ora, apare Assis pe scena si ne spune ca a aflat de la organizatori ca inca mai sunt de intrat fani, asa ca vom mai astepta putin, timp in care ei isi mai acordeaza sculele, dar fara sa ne deranjeze urechile. Elegant ar fi fost ca un organizator sa urce pe scena (eventual si la intrare, cu o portavoce, chiar daca risca sa se intoarca in sala cu buzunarele pline de rosii si oua), sa-si ceara scuze pentru intarzierile de la intrare si sa avem ceva rabdare… Cred ca era fair-play atat pentru cei din sala, cat si pentru cei de afara, super enervati de tratamentul primit in ciuda platirii unui bilet cu pretul corect de cca 20 euro. Si uite asa, ma tot uitam in spatele meu, sa vad cand naiba se va umple sala aia care daca era plina pe jumatate…

Si urca HAGGARD! 12 oameni pe scena, cu de toate, de la vioara si oboi pana la viola si flaut! Assis, mai putin neamt decat orice alt conational (dar nu imigrant), saluta publicul in romaneste, chiar rosteste cateva fraze foarte bine in limba lui Basescu, care incalzeste publicul si asa inghetat de ore intregi state pe la intrari. Apoi, ne spune (in engleza) o poveste bazata pe doua elemente, unul ca nu a putut veni la Sibiu deoarece tocmai isi pierdusera cativa din membrii trupei (probabil de asta sunt acum 12 si nu 16) si altul ca mult asteptatul nou album va aparea in maximum o luna si jumatate. Dupa care incepe HAGGARD! Daca n-as fi venit la concert, as fi regretat toata viata! Faptul ca am venit ascunde cateva umbre de regret din cauza organizarii, dar se compenseaza cu prisosinta cu tot ce-am vazut acolo! Un sunet lacrima, o miscare scenica incredibila, o suma de instrumente ce suna exact ca pe albume, o sincronizare perfecta (mai putin pe „Herr Mannelig”), o soprana foarte activa, senzuala in miscari (imi amintea de Vibeke de la Budapesta, care se mladia excentric in fata tristanitilor erectati), un Assis foarte comunicativ si placut impresionat de ce le-au putut pregati romanii! O reactie furibunda din partea fanilor, care i-a lasat fara grai! Este adevarat ca s-a simtit (daca ai o ureche superfina si intr-adevar respiri HAGGARD pe paine) si lipsa celeilalte soprane si acordurile demente ale violoncelului ce doza deseori gravitatea sound-ului, dar astea-s detalii de acord fin. „The Day As Heaven Wept”, „The Observer”, „All Inizio e la Morte”, „Prophecy Fulfilled”, „In a Fullmoon Procession”, „Herr Mannelig”, „Heavenly Damnation”, „The Prologue” (o piesa de pe noul album), „Eppur Si Muove”, „Per Aspera Ad Astra” si, desigur, regizatul bis „Awaking The Centuries”. Pacat ca nu au cantat si „The Final Victory”…. Asadar, Assis si echipa ne-au plimbat printr-un univers dramatic, plin de valente clasice, simfonice, operatice, teatrale, cu personaje ale Evului Mediu, de la Galileo Galilei si pana la Nostradamus, totul intr-o structura Metal originala si plina de virtuozitate stilistica. E adevarat ca vocea guturala a lui Assis nu prea exceleaza in nimic si ar fi bine sa mai bage ceva inflexiuni pe alocuri, pentru ca e pacat ca vocea fantistica a tenorului Bartl (cowboy adevarat, cu mana dreapta bandajata/gips la concert) sa fie umbrita de niste ragete comune si liniare. Poate ca o comunicare mai buna intre vocile masculine ar duce la o rezonanta maxima in sound-ul HAGGARD, ca soprana isi face treaba pe deplin! Stand oarecum in mijlocul salii, am avut senzatia ca accentul s-a pus pe vocea lui Assis si acest lucru m-a cam iritat, deoarece focusul ar fi trebuit sa fie pus pe incredibila clapa, care e de-a dreptul magistrala. Ce sa va mai spun de HAGGARD? Exploziv, incredibil, fantastic, de nota 10! Chiar s-ar fi putut trage si un DVD cu acest concert ! De exceptie. Assis ne-a asigurat ca vor reveni curand in Romania si sunt convins ca o vor face, deoarece fanii au ramas socati de un asemenea show. Nu inteleg de ce intr-una ne tot spunea merci… Probabil ca om fi latini si suntem un popor francofon !

V-am zis si la inceput ca sonorizarea a fost profi, va spun si acum: sa vezi atatatea instrumente cantand in acelasi timp si sa se auda toate ca pe albume, e mare, mare lucru! Ahhh, ca mi-am amintit de sunetisti! Nenea care venise cu HAGGARD era tare meserias… ce-i mai mergeau degetele pe monitoare… desi am prins la un moment dat ceva ce parea a fi nelalocul lui intre el si trupeti… o discutie oarecum tensionata, dar pe care n-am inteles-o… limba asta a lui nea Kant, offff. Si daca tot veni vorba de sunetisti, am avut pata pusa pe ei, caci fumau in tarcul ala improvizat a lor de 20 pe 20 de m-au afumat si fizic si psihic! Si au mai si venit cativa din presa ce filmau si ei cocotati pe acolo care, normal, stateau cu tutunul in gura… ca doar na, ei nu fac parte din multime, sunt elitisti! In fine, nesimtirea e si la noi, dar si la ei, strainii! La finalul concertului (cca o ora si jumatate), Assis ne-a asigurat ca sesiunea de autografe si fotografii se va tine imediat la standul cu accesorii, ceea ce s-a si intamplat. M-am tupilat acolo si i-am privit pe fanii ce se ingramadeau spre un autograf, spre o fotografie, spre un mic dialog cu liderul trupei… Ce-i drept, nu s-au prea vandut din insignele alea copilaresti cu HAGGARD (asa isi povesteau intre ele fetele alea), dar fanilor le-a tihnit cam tot ce-a tinut de trupa preferata.

O pauza destul de mare, de peste jumatate de ora, dupa care au intrat headlinerii.. De ce naiba or fi fost ei, nu stiu… eu oricum venisem pentru HAGGARD. Dar hai sa stau si la AMORPHIS, desi aveam formatata deja prejudecata ca doar Karelian si Tales inseamna AMORPHIS pentru mine. Ca si in cazul KATATONIA, ca si in cazul PARADISE LOST. Si asa a si fost! Cel putin pentru mine! Cum un label mare poate sa strice cultul unui sound adevarat! Dar si sa mentina cultul trupei, prin tehnici comerciale, melodice, ieftine, lipsite de substanta, unele care se digera domestic de o imensa masa de fani! Si pana la urma, e bine pentru toata lumea, mai putin pentru mine si probabil inca cativa dezinteresati in ale businessului Metalic. Dupa schimbarea de vocalist sextetul lui Esa parca si-a mai revenit (asa spune presa de specialitate), mixand originile trupei cu sound-urile moderne, realizand cel putin un album genial, intitulat „Silent Waters”. Genial sau nu, tare m-am mai plictisit pe AMORPHIS. Mi-a mai tresarit inima pe „Drowned Maid” (care a sunat bine) si, am avut amintiri spectaculoase pe „My Kantele” si „Black Winter Day”, care au sunat cunoscut, insa mult mai fals decat in vremurile de glorie (cel putin ca voce si clapa). Lumea din jurul meu a fost efectiv paralizata, „Castaway”, „Against Widows” sau „House Of Sleep” au fost piese de orgasm in grup! De-abia la urma mi-am dat seama ca cei peste 2000 de spectatori au venit acolo in primul rand pentru AMORPHIS! Iar m-am trezit singur pe acolo. Atat de multe asemanari cu modernul PARADISE LOST, atat de multe ritmuri comerciale, pline de melodicitate ieftina, bazate doar pe niste forme frumoase de chitari foarte Heavy! Este adevarat, chitarile au reprezentat, de departe, forta si caracteristica sound-ului…. Dar vocea lui Tomi, in ciuda unei atitudini foarte prietenoase si plina da comunicare cu sala, nu m-a impresionat deloc. Pe partile guturale suna cum suna (desi deseori dadea senzatia ca nu mai poate), insa pe cele normale se auzea strident si nepotrivit. Dar, repet, e doar parerea mea, fanii au fost superincantati. Daca la HAGGARD vocea lui Assis a fost in prim plan, la AMORPHIS vocea lui Tomi a fost tare dezavantajata si de sonorizare! S-a chinuit baiatul asta tare de tot, pogo la greu, headbangaruiala aproape tot timpul, foarte energic, plin de dinamicitate, bateristul la fel, dupa fiecare piesa se ridica in picioare si implora aplauze (insa intr-un mod decent), claparul radea tot timpul dar clapa se auzea ca din butoi… doar chitarile au fost la inaltime! Da, lasand la o parte subiectivismul meu underground, finlandezii ne-au oferit un show in forta, o ora si jumatate de deliciu de virtuozitate, superprofesionist, fara nesincronizari majore si bazat pe o rapiditate autentica a instrumentelor, cu o atitudine copy-paste scenica eleganta, insa la fel de regizata incat dadeau senzatia ca nici nu ii intereseaza in ce tara canta, doar sa-si satisfaca fanii, sa-si joace corect rolul, sa-si ia banii si sa plece… Desi amabili la suprafata, foarte glaciali (1000 de lacuri, ce naiba) si depersonalizati in rest… De parca ar fi fost PARADISE LOST… ahhh, dar n-a cantat PARADISE LOST ? Iar i-am incurcat… de cand cu albumele astea clonate…. Noroc ca difera vocile… si ca mai auzim cate o clapa mai nordica, din cand in cand….

Nu stiu daca am avut parte de o Black Winter Evening sau o Black Winter Night, dar era trecut de miezul noptii cand am plecat de acolo… si pe drum, a inceput sa ninga atat de tare, incat toate regretele minore de la inceputuri au fost uitate! Cu un „In Times Before The Light” la maximum, am plecat spre casa cu multe amintiri dar si cu sperante… ca poate ii voi vedea pe aici si pe cei din THE KOVENANT. Ca la asemenea succes financiar, mai mult ca sigur, anul acesta ii vom vedea pe aici si pe OPETH si pe DIMMU BORGIR! Ma obsedeaza totusi o intrebare: cum naiba concertul a fost cu casa inchisa cand doar trei sferturi din sala a fost plina? Tehnica de marketing, probleme de structura rezistenta a salii, interdictii de la pompieri sau doar argumente pentru concertul de a doua zi din Preoteasa? De fapt nu ma preocupa, ci doar era o intrebare retorica, cum imi sta in fire.

In ciuda tuturor nesincronizarilor de tot felul, nu pot decat sa le multumesc celor de la ARTMANIA pentru faptul ca in mai putin de un an am putut sa vad, in conditii decente si cu o sonorizare la inaltime, doua trupe de adevarata valoare, HAGGARD si MY DYING BRIDE. Sa fiu sincer, mi-ar fi placut sa-i vad pe cei de la HAGGARD stand undeva intr-o sala mult mai mica, pe un scaun sau un fotoliu, nu sa ma bucur ca m-a facut mama mai inalt decat altii si sa-i compatimesc pe cei mai mici de statura, care sigur se vor apuca de baschet de acum incolo… Oricum, faina ideea si cu acel concert din Preoteasa, mult mai intim si doar pentru adevaratii fani… sa ne obsnuiasca oare ARTMANIA cu surprize de acest gen, mai ales ca a mai fost una identica cu ANATHEMA la Cisnadioara ?

PS. Concertul din Preoteasa tocmai s-a terminat, a fost cca o ora si jumatate de muzica care a sunat foarte bine, in fata la vreo 200 de fani, nimic nou sau spectaculos fata de seara de inainte… doar ca vor mai veni din nou in Romania, probabil in octombrie.

10 februarie, 2008.

The post Artmania – februarie 2008 appeared first on Kogaionon.

Eu voi incerca, ca de obicei, sa povestesc din alt unghi ceea ce am vazut la Sibiu… sau, cum ar zice un prieten, un comentariu atipic, exclusiv focusat pe trupele Metal de afara, subiectiv si axat pe nuante neinteresante pentru marea majoritate… si asta doar ca sa fiu convins ca nu vaporii muzicii lui Aaron imi ghideaza degetele pe tastatura acum! Am plecat vineri dupa-amiaza spre Sibiu, mai putin blindat cu accesoriile metalice uzuale pentru astfel de concerte dar si fara tricourile negre pline de insemne colorate ce se puteau afisa cu mandrie pe pieptul scos in fata… sau cele mai dark, mai suparate, dominate de contrastul alb-negru. Un drum pe care ar fi trebuit sa-l fac in maximum 2 ore l-am parcurs acum in patru ore, lucrarile de latire pe patru benzi + semafoarele rasarite ca dupa ploaie omorandu-mi pana la urma si ultima forma de speranta!

In Sibiu, teapa pe fata! Sa poti intra in oras, ti-ar fi luat peste o ora, datorita absentei unei centuri obligatorii pentru un oras European… si capitala culturala… In fine, noroc ca prietenii de bine m-au ghidat spre varianta prin Cisnadie, care este mai putin expusa si asa a si fost. In drum spre Piata Mare, am ramas uluit de aglomeratia ce se intrezarea atat pe terasele laterale, cat si ca trafic pe acele pietonale pline de persoane de toate tipurile, de toate varstele! E clar, Sibiu-ul este un oras care traieste! Plecasem totusi de la hotel cu supararea ca una din cele doua trupe pentru care venisem la Sibiu nu va mai fi pe scena: HAGGARD! De aceea am mai si tras de timp pentru a ajunge doar la ANATHEMA, trupele din deschidere nefiind focusul meu pentru acea seara. Asta nu inseamna ca desconsider activitatea ALTAR, CARGO sau CELELALTE CUVINTE, dar nu vad legatura conceptuala si nici dimensiunile comune ale tipurilor de fani totusi complet diferiti…. Poate doar una nostalgica. Probabil ca marketing a fost o selectie inteleapta, dar pentru mine tot ghiveci Rock/Metal s-a numit. Mai mult, sunt atat de multi care scriu despre aceste trupe pe la noi, incat as deveni ipocrit sa cred ca ar avea nevoie vreo una din ele de promovarea mea firava si underground. Cine da 55 ron pe bilet sa vada doar trupe romanesti? Pe cand doar pentru ANATHEMA si HAGGARD se gasesc oricand 4000 de platitori… Ceea ce s-a si intamplat. Mai mult, mi se parea mult mai logic daca cele trei seri ar fi fost structurate pe stiluri muzicale, astfel ca intr-o singura seara (sau poate chiar doua), sa fie cap-coada doar trupe Metal! Cine vrea sa vada Vita de Vie sa o vada, dar nu la pachet cu alte trupe. Sau pentru ANATHEMA sau astepti recitalul lui Kempes… Parerea mea nu ar fi contat oricum, intrucat am auzit ca si trupele din deschidere au avut ceva recunoastere. Si in fine, hai sa trec si la lucruri concrete…

A doua mare surpriza neplacuta pentru mine (dupa absenta HAGGARD) a fost faptul ca la orele 21.50 nu se mai gaseau bilete de cumparat pentru acea seara. Venisem cu familia si a trebuit sa o las pe la terase pentru a ma bucura de ANATHEMA. Nu va spun ca pe la fiecare intrare cineva amabil imi recomanda sa incerc prin partea cealalta caci sigur gasesc bilete acolo. Dupa un tur de forta de aproximativ jumatate de ora de inconjurat Piata Mare, Piata Mica, am ajuns la concluzia ca doar eu pot intra, familia nu (noroc cu acreditarea mea). Intelept ar fi fost sa iau bilet cu mult timp inainte (cum am facut de altfel cu cazarea), insa nu stiam ca voi veni in formula completa si nici nu ma gandeam ca Piata Mare din Sibiu va fi plina. Iar vineri seara, piata a fost plina doar pe jumatate. Acum, ca biletele/abonamentele s-au vandut integral inainte dar nu au fost multi prezenti acolo atunci, poate sa fie si asta o varianta, dar nu e treaba mea. Important e ca mi-am furat-o si nu prea mi-a tihnit sa-i vad pe ANATHEMA pe scena iar eu schimband SMS-uri pe telefon afland ca fiul meu adormise ca un metalist adevarat, pe o banca, undeva, la vreo 200 de metri in spatele meu. Ca invatatura de minte pentru mine, si ca sugestie pentru voi: luati-va bilet din timp, daca vreti sa nu riscati cel putin un discomfort psihic! Pentru a doua seara am luat bilet pe loc. Si inca un lucru legat de organizare: nu s-a lasat accesul inauntru fara bilet de la inceput si pana la sfarsit, ceea ce e salutar si de apreciat! Am vazut si vreo doua gasti ce s-au asezat in fund, sprijiniti de zidurile cladirilor din apropiere, in afara perimetrului marcat de garduri civilizate, ce nu s-au miscat de acolo nici cand a cantat ANATHEMA, dar nici cand MY DYING BRIDE a explodat pe scena! E clar ca acei suparati au venit la o miscare Rock dar fara nici cea mai mica intentie de a respecta un festival, gandindu-se ca la un moment dat, intrarea va fi moca. Cum n-a fost sa fie asa, s-au orientat in a converti potentialul bilet de concert in pet-uri de bere Golden Brau. E si asta un mod de a trai Rockereste la festivaluri!

Deci, orele 22.30, vineri, 15 iunie, ANATHEMA pe scena. Jocuri de lumini istete, dominate de un rosu-galben, sonorizare performanta, fani extaziati. Un show identic cu cel inregistrat pe DVD-ul celor de la Metal Minds Productions, am impresia si cu acelasi playlist, probabil si in aceeasi ordine. Sora bateristului, Lee, si-a dovedit valoarea de solista, interpretand elegant „A Natural Disaster”, cu pasaje ce-mi aminteau pe alocuri de Dyanne/IN THE WOODS… dar si o piesa noua, „Angels Walk Among Us”, ce va aparea curand pe noul lor album. Si intrarea pe scena a lui Duncan Patterson alaturi de vechii lui colegi a avut partea sa de frumusete, „Sleepless” fiind piesa apogeu a concertului. „Confortably Numb” a fost cea de farewell, piesa ce i-a facut pe cei cca 4000 de fani (mie mi s-au parut mai multi dar organizatorii asa sustin) sa strige cateva minute in sir numele trupei preferate, in speranta unei reveniri, macar pentru inca o piesa. Sa inteleg ca cei 4000 de oameni erau si fani PINK FLOYD? Cover-version-ul chiar a sunat bine. Evident, fara bis, fara regie, show-ul s-a terminat conform programului. Vincent mi s-a parut la fel de glumet si comunicativ ca in 1994, invitand publicul anul viitor la ei, la Liverpool, in noua capitala europeana. Mai mult, cica sa-i tina in priza pe fani, a aruncat periodic cu doze de apa si bere spre public, gest apreciat la maximum de toti. Am ramas surprins sa vad cat de flamanzi au fost acei fani de ANATHEMA, cum le savurau fiecare vers, fiecare acord, fiecare miscare! Cantau, plangeau, se imbratisau, intrau in transa… ahtiati, extaziati… terminati! Show-ul a fost conform asteptarilor, piesele au sunat foarte bine, atmosfera a fost pe masura. A fost o combinatie intre nostalgicii de acum 14 ani (care au constatat cat de buni instrumentisti au devenit intre timp britanicii, chiar daca si acum au mai gresit ceva note, de nu stia bassistul cum sa se mai abtina din ras… iar fanii credeau ca el e entuziasmat de public) si cei mai noi fani ai unei trupe ce are o valoare de simbol in Romania, poate si pentru ca a fost una dintre primele ce a venit la noi dupa 89. Pentru mine, insa, ANATHEMA s-a terminat odata cu plecarea lui Darren White si albumul „Pentecost III”, muzica actuala fiind una prea melancolica, prea Pop/Alternative/Rock, fara nerv si fara contraste… ii lipseste ceva… ca sa nu mai zic ca incepe sa insiste enervant pe coverversion-uri! Sa o treaca pe The Beatles, ca tot din Liverpool se trag si gata, success asigurat pentru urmatorii 20 de ani! ANATHEMA traieste din istoria albumelor de debut iar indulgenta fanilor cu ultimele aparitii a fost rasplatita la Sibiu de o ora si jumatate de muzica cantata din toata inima. It was a fine night to exit…

Ziua a doua: cea mai apasatoare intrebare ce nu mi-a dat raspuns nici acum: cum naiba sa cante MY DYING BRIDE in deschidere la WITHIN TEMPTATION? Asezat la o terasa in imediata apropiere a Pietei mari, am putut scana in tihna puhoaiele de fani veniti de prin toata tara, incrosetati de tricouri diverse, de la DIRE STRAITS si Eagles pana la OPETH, EMPEROR sau SUFFOCATION, cu Cradle si Dimmu la greu, bucurosi si nerabdatori sa vada o seara de neuitat. Am vazut si parinti veniti cu copii acolo (oare or fi fost singurii ?), am vazut si persoane trecute de ceva vreme de varsta adolescentei (ar fi stupid sa ma fac singur batran, nu?), am vazut si vedete media Rock ce purtau cu mare demnitate acreditarile la gat, am vazut si gasti de prieteni ce cantau piese din trupele ce urmau sa evolueze in acea seara, am vazut cam intreg spectru de participanti… si mi-a placut, deoarece toti veneau deschisi sa vada ceva asteptat de mult. Era cea mai „grea” seara, cea mai adevarata… iar acestia veneau cu sutele. Cand am ajuns in piata, am ramas socat: dublu public decat in ziua precedenta! O adevarata multime de oameni, intr-un loc mai putin potrivit unei seri Metal. Dar sa trec din nou la fapte…

Un TAROT plin de faze Heavy/Power a incercat sa anime fanii veniti acolo, in jurul orelor 19.00, majoritatea doar pentru un singur nume. Concertul finlandezilor a fost unul sec, cu o abordare relaxata (cu mana pe corzi si cu tigara in coltul gurii), cca 50 de minute, ceva de genul „v-am vazut, ne-ati vazut, dati banii si ne mai vedem!”. Este adevarat ca acestia s-au chinuit sa interactioneze cu privitorii si acei putini pogo-isti, dar, pe lumina si fara atmosfera, parca totul a fost pe uscat. Desi canta de peste 20 ani, nu cred ca aceasta trupa va putea vreodata sa depaseasca stadiul de trupa de deschidere. THE GATHERING a fost o surpriza mai mult decat placuta pentru mine, chiar daca anuntata plecare a Annekei a creat, poate doar in subconstientul meu, impresia unei trupe triste, ravasite, debusolate. Faptul ca olandezii au cantat si cateva piese de pe melodiosul album „Mandylion” a facut ca multi privitori sa savureze cu mare pofta superba voce feminina, inconjurata de cateva instrumente ce ar fi trebuit sa sune perfect pe acea scena. Anneke a fost atractia trupei insa prestatia acesteia a fost una neutra, cu multe urme de regizare comerciala care si-au facut simtita prezenta spre finalul recitalului. Adevarul e ca nici lumina de afara, nici playlistul ales si nici atmosfera creata nu au ajutat-o pe Anneke sa se dea in spectacol ca in alte dati, sau poate si faptul ca oricum pleaca din trupa a dus la o retinere controlata… Probabil ca mai multe piese vechi in varianta Gothic ar fi fost mai apreciate la Sibiu decat ultimele lor aparitii, prea hip-hop, trip-top, experimental. Stau si ma intreb ce va mai reprezenta THE GATHERING dupa plecarea Annekei? Imi vine greu sa cred ca vor mai realiza si alt album inspirat, cum a fost debutul „Always…” Inca mai ascult cu mare placere „Stonegarden”! In orice caz, tinand cont de conditiile existente, e de apreciat ca trupa isi onoreaza concertele confirmate, chiar daca o face usor fad si pe fuga… cca 45 de minute.

A urmat o pauza mai lunga, vreun sfert de ora, numai bun pentru a se lasa noaptea, apoi, in jocuri de lumini mai putin colorate si diverse, mai degraba pe un fundal albastru, destul de intunecat, au intrat pe scena MY DYING BRIDE! Pielea de pe mainele fanilor a inceput sa ia formele celei de gaina, fiori interiori au inceput sa strabata simtamintele tuturor suparatilor de acolo, aglomeratia din fata scenei incepuse sa devina insuportabila, delirul Metalistilor incepea sa nu mai cunoasca granite! Aaron, echipat mai mult decat ciudat (pariam ca ar fi aparut in alb dar cand colo a fost complet in negru), pictat pe brate si pe maini cu tot felul de insemne, simbolistica fiind conturata in culoarea rosie, a urcat pe scena insotit de trupa, cu o bassista care arata mai mult decat bine (desi noua in trupa, Leena se misca bine atat pe scena, cat si la bass), cu o alta tipa in spatele lui, ce manevra un laptop/synth, cu un Hamish si Andy de neoprit si un baterist foarte energic, chiar daca e si el nou. Asadar, un British Doom Metal inegalabil, inconfundabil, poetic, plin de far-de-speranta… de senzatie pentru cei ce nu i-au vazut niciodata live sau macar pe un DVD… pentru ceilalti, diferenta a constat in feeling, intrucat vizualizarea propriu-zisa era aceeasi, oarecum incadrata in sabloanele pe care MY DYING BRIDE ni le prezinta rar dar bine pe scena! Daca pe „Catherine Blacke” trupa a reusit sa-i „ucida” pe fani, pe „The Cry Of Mankind” sau „The Snow In My Hand” nici macar respiratia multora nu se mai simtea. Cum sa va descriu eu un concert MY DYING BRIDE? Este o rastignire sa-l vezi si o sinucidere sa-l pierzi! Ce show dramatic a putut face artistul Aaron!!! Ba in picioare, ba in genunchi, apoi cazut la pamant, dimensiunea depresiva luand forme multiple, dominata de o atmosfera incarcata si contemplativa… tristete, durere, pasiune, traire, suferinta… ! Riffurile chitarilor apasatoare rezonau perfect cu inflexiunile multiple ale vocii lui Aaron… iar bateria era singurul instrument ce incerca doar pe alocuri sa-ti contureze un ritm, un reper, o intoarcere la realitate… si asa m-au tinut britanicii pe intreaga durata a concertului, cca o ora, incordat si incremenit. Si totusi, ceva ma deranja… MY DYING BRIDE nu este o trupa cu un mesaj extravertit, nu este o trupa pe care merita sa o vezi alaturi de alti 8000 de fani! MY DYING BRIDE ofera posibilitatea de izolare, de evadare din real, printr-o dimesniune dramatica, chiar abstracta… poate ca asa s-a si intamplat pentru multi, eu unul nu am reusit sa intru in transa! Poate si datorita faptului ca pe primele piese vocea nu se auzea mai deloc, apoi aglomeratia si calcatul pe picioare, impingerile involuntare si pogo-urile dinamice imi oboseau privirea, o privire ce se incapatana sa ramana inghetata pe acea scena de vis. De fapt, MY DYING BRIDE a fost, in acea seara, un vis devenit realitate pentru majoritatea celor de acolo. Si inca ceva: nu trebuia ca un astfel de concert sa sa tina in acea piata deschisa! Parca mirajul unui MY DYING BRIDE poetic si intunecat a fost diluat de aceasta scena aleasa mai putin inspirat pentru sonoritatile ce au survolat intreg centrul SIBIU-lui. „She Is The Dark” a fost o adevarata mostra de osandire publica, la fel ca intreaga reprezentatie. Nu inteleg de ce nu au terminat concertul cu o piesa mai veche, un „Sear Me”, de exemplu, mai ales ca era si primul lor concert in Romania. Doar poate mai bine asa, ca cine stie despre cate sinucideri as fi aflat ulterior!

Constat insa acum ca aroma creata de primele acorduri ale piesei „The Cry Of Mankind” in varianta live este aceeasi cu cea de acum 12 ani, cand am reusit sa tin in maini acest album genial, „The Angel And The Dark River”, ce incepea cu aceasta piesa. Si-mi amintesc ca plicul cu promoCD-ul primit de la label l-am deschis cu aprox 5 minute inainte de a intra in direct, pe vremea aceea avand o emisiune Metal la un post de radio local. Nu va inchipuiti ce impact a avut asupra mea acel album, acea piesa, ascultata in premiera si pentru mine, seara, la orele 23.00, in direct!!! Ok, devin nostalgic si prea patetic. Ceea ce nu e caracteristic unui fan MY DYING BRIDE! Desi, in acea seara, cam aceasta impresie mi-au lasat-o fanii veterani, imediat dupa plecarea lui Aaron&Co de pe scena. Curios a fost si faptul ca am vazut si foarte multi fani adolescenti, in mare pondere tipe, ce erau mai mult decat euforici dupa reprezentatia doom-erilor… Cat a fost imagistica si cat a fost profunzime, asta doar timpul ne va arata! Important este ca trupa este pretuita mult in Romania de o masa din ce in ce mai mare de metalisti! Iar dupa concertul acesta, vor deveni si mai multi, si mai multi… ca si in cazul sindromului ANATHEMA, inceput in urma cu 14 ani… Daca in prima seara fanul a fost flamand dupa ANATHEMA, in aceasta seara fanul a intrat in sevraj dupa MY DYING BRIDE. De-a dreptul deosebit! Si atat de scurt…

A urmat apoi o trupa ce nu avea cum sa fie privita cu ochi buni, mai ales dupa un recital MY DYING BRIDE! Este ca si cum ai intra supervesel intr-o sala in care cei de acolo deplang pierderea unei fiinte dragi! Daca WITHIN TEMPTATION ar fi intrat dupa THE GATHERING, sunt convins ca intregul show din acea seara, de peste patru ore, ar fi fost unul exceptional. Asa, ceva din organizare a dus la un palid gust amar. Pe de alt parte, WITHIN TEMPTATION este la un label mult mai titrat, are o muzica mult mai comerciala (se vinde mult mai bine), deci era normal sa se creada headliner. Insa, din nou surprinzator, cel putin pentru mine, acesti olandezi saltareti si dansabili au fost foarte zambitori si prietenosi cu cei din fata lor, fara urma de aroganta sau infatuare! Ca muzica, olandezii nu ma incanta, pentru ca totul este prea simplu, prea bombastic, prea repetitiv! Prea luminos sound pentru acea ora, prea intunecat loc pentru o trezire la ritm, dinamism, veselie! In ciuda unui decor gotic impresurat cu gargui si faclii asezate pe stalpi de metal, olandezii nu au reusit sa-i faca pe toti cei ce au privit MY DYING BRIDE sa stea si la show-ul lor. Cu un Gothic Metal clonat NIGHTWISH, cu o voce feminina excelenta (care uneori tipa iar alteori mi-a dat senzatia ca ar fi fost dublata) si cu un joc de scena caracteristic trupelor Metal melodice, olandezii au reusit sa cante mai mult de o ora, improvizand chiar si un bis, singurul pe care l-am vazut la acel festival. Toata stima pentru dedicarea lui Sharon, care, desculta (cica si-ar fi uitat pantofii acasa), intr-o rochie deschisa la culoare si cam modesta, a brazdat scena dintr-o parte in alta tot timpul si ridica mainile imperativ de parca facea fitness cu publicul. In ciuda acestui comportament usor infantil, ea chiar s-a straduit sa-i faca pe pogo-isti sa se bage in seama iar pe cei mai retinuti sa aplaude. Iar pe vreo doua piese mai lente am vazut in public chiar chipuri fericite ce cantau impreuna cu ea. Daca pe THE GATHERING te rugai sa-i mai tii pe scena, pe acesti olandezi iti venea sa-i fugaresti de acolo, in final, sa le scoti amplificatoarele din priza, caci parca nu mai terminau… De ce n-ar fi lasat cei de la Artmania inca vreo 15 minute in plus la MY DYING BRIDE si sa taie de aici, nu stiu. De fapt stiu, si stiti si voi, dar asta e. Este incorect sa compari WITHIN TEMPTATION cu MY DYING BRIDE, intrucat nu exista nici o legatura intre stilurile si conceptele lor muzicale. Mai mult, este si untrendy sa-i lauzi pe olandezi, mai ales cand poti arata cat de afectat ai ramas dupa arta MY DYING BRIDE, o trupa cult si foarte profunda. Judecand insa la rece, pragmatic, ambele trupe si-au facut datoria exemplar, fiecare prin propria abordare… fata de un THE GATHERING de la care asteptarile au fost foarte mari dar, si asa, show-ul lor a fost salvat poate de faptul ca se stia de plecarea vocalistei si unii dintre noi am privit cu toleranta acest nefericit aspect.

Un alt punct slab al festivalului l-a constituit faptul ca de la standul lui Titus, aflat in stanga scenei, dupa orele 20.00 nu m-ai avea ce cumpara: tricouri, CD-uri, DVD-uri. Cat am stat eu pe acolo cred ca am vazut zeci de fani dezamagiti ca nu-si pot cumpara ceva materiale cu trupele preferate din acea seara! Eventual doar tricouri cu Artmania, care s-au bucurat totusi de success! Dar pe la bere am auzit ca unii se plangeau de preturile de contrabanda la aceste materiale, care ar fi fost mult mai scumpe decat in caz normal. Chiar si asa sa fi fost, eu nu vad care ar fi problema. Vrei sa-ti cumperi un CD de la concert, dai mai mult! Caci si berea pe care o bei acasa e mai ieftina decat cea de la concert! Este adevarat ca si in imediata apropiere a spatiului amenajat pentru concert exista un magazin cu accesorii Rock (bocanci, tricouri, bratari) dar pe acolo lumea intra si iesea, deoarece oferta era prea generala, de parca ar fi venit la ARTMANIA Bon Jovi.

Toaletele ecologice dispuse in piata au dovedit inca o data ca sunt insuficiente, cozile fiind enorme, la fel ca si la putinele dozatoare de bere sau aparate popcorn. Norocul a fost ca gaseai alternative daca ieseai de acolo, zeci de terase asteptandu-si clientii. Faptul ca fiecare participant Artmania a avut aplicata pe mana o bratara a dovedit ca organizatorii s-au gandit la toate, putand oricand intra sau iesi din perimetru fara a avea probleme. Despre ultima seara nu va pot spune mare lucru intrucat nu am mai stat. Avantajul primelor doua seri a fost si faptul ca vremea a tinut cu organizatorii, si nu numai cu ei, in ciuda unor tunete amenintatoare pe la pranzul zilei de sambata. De mentionat si faptul ca totul a fost civilizat, politia era peste tot dar foarte discret, nimeni nu-ti purta grija, te simteai mai mult decat confortabil.

Ca un carcotas constatator, daca pe After Forever iar fi bagat ori vineri ori sambata in locul altei trupe autohtone, daca ar fi venit HAGGARD iar MDB ar fi incheiat seara zilei de sambata, aceasta a doua editie ARTMANIA ar fi fost de vis. Inchei aceasta povestire cu marea satisfactie de a fi vazut un festival profesionist, bine organizat (inclusiv cu cele doua mari monitoare dispuse in fata fanilor), cu un fond bun, cu forme ce sufera imbunatatiri usoare (auzeam ca se plang unii tot la bere de lipsa indicatoarelor spre locurile de campare sau catre Piata Mare) dar care, la sfarsit de zi, imi permite sa-mi amintesc cu placere de ARTMANIA! Felicitari organizatorilor pentru Sibiu 15-17 iunie si va garantez ca veti avea parte si de mai multi fani daca MY DYING BRIDE va deveni traditie si la editiile urmatoare! Iar pentru cei ce nu au fost: habar n-aveti ce ati pierdut!

Iunie, 2007

PS. Dupa cum se stie, site-ul meu este unul strict informativ si atipic,… asadar, si de data asta, fara fotografii.

The post Artmania 2007 appeared first on Kogaionon.