Dupa Draconian Times, Paradise Lost a decis sa treaca pe alte faze, deci m-am cam blocat doar in ceea ce facusera ei pana atunci si cam atat. Venisera si alte vremuri cotidiene, gata cu studentia, munca de dimineata pana-n noapte ma istovea total… din trinitatea britanica doar MY DYING BRIDE continua sa mentina acea linie faina, rupandu-ma in bucati cu tocmai aparutul The Angel And The Dark River, in timp ce ANATHEMA se despartise de Darren si noua linie mi se parea deja mult prea “de gagici”. Eh, na, fiecare cu propria-i poveste.
 
Asadar, dupa 10 ani de la prima lor cantare in Romania unde i-am si vazut din primul rand, dezamagit ca nici unul din urmatoarele albume de dupa Draconian Times nu m-au mai miscat, am decis sa-i revad, totusi, de data asta la Arene. Cam Doom scrierea mea de atunci, dar na:
http://www.kogaionon.com/ro/articole-kogaionon/paradise-lost-cronica-de-concert
 
Au mai trecut 10 ani, trupetii au mai scos o alta “duzina” de albume, au mai cantat in Romania dar nu am mai mers. Acum, dupa auditia The Plague Within, album ce va aparea la inceputul lunii viitoare, cu siguranta voi ajunge cand vor reveni pe taramurile noastre mioritice. Pentru ca da, albumul este fain. Are acel ceva din trecut, numit Metal. Dar un Metal eclectic, pe cat de in forta, pe atat de armonios.
Flesh from Bone este mai mult decat armonioasa, e chiar cu atingeri Black scandinave, a la vechiul Satyricon, pe langa solisticile ucigatoare a lui Greg.
Desi nici una din piese nu pare a avea vreo amprenta spectaculoasa, avem totusi 50 minute placute, un Metal melodic ritmat, cu o tenta Epica impunatoare (rece si sobra, totusi) si multa, plus multa multa atmosfera. Ca de obicei chitara lui Greg face deliciul instrumentatiei iar vocea lui Nick arata ca inca mai poate… si bine (nu ma refer aici la Bloodbath). Baga mult growl, alaturi de acel clean “organic” inconfundabil.
Cry Out poate deveni noul As I Die, mai ales pentru tanara generatie, si in special live, ca acolo merge moshpeala.
Return To The Sun incearca un tempo mai lent, mai incalcit si cu o tenta Rockish care nu m-a dat pe spate deloc, desi, ca ultima piesa pe album, trebuia sa-mi fi lasat o dorinta de a reasculta albumul. Usor imperativa rostirea lui Nick aici, bine ca nu se apuca de Martial, heh.
An Eternity Of Lies pare o piesa altfel, cel putin inceputul, cu acele sample-uri din viori si alte clape invaluitoare.

Din cele clasice, Beneath Borken Earth este deja online:

Iar cea care deschide albumul si care a declansat butonul Warning in mintile celor de demult, este si cea unde si-a pus amprenta artistica si Costin al nostru:

 
Am stat mult sa ma gandesc daca e mai mult Doom decat Gothic, versus o discutie de ieri avuta pe FB. Sau daca e un album ce pleaca din inima ca sa ajunga la inima, ca poate are un mesaj “mincinos”, fals. Ei bine, aici prefer sa raman circumspect.
De exemplu, cand l-am vazut cazut pe scena pe Aaron (MDB) cu al lui Cry Of Mankind, am zis ca e uluitor, ca e ceva spontan, ca arta ingenuncheaza si ca pielea ti se face de gaina pe drept. Asta pana cand l-am vazut a doua aoara facand la fel, apoi de sute de ori din filmarile de pe youtube din toata lumea. Mda.
 
Ca e teatral, ritualic sau artificial, asta nu stiu. La fel cum nu stiu daca albumul e facut ca sa fie facut, ca totul sa sune ca pe vremuri. Chiar si asa, PARADISE LOST au tot dreptul sa o faca, pentru ca ei au inventat aceasta nisa muzicala in urma cu 25 ani. Si daca tot au facut-o bine, am toata convingerea sa spun ca albumul poate sa trezeasca, macar putin, spiritul amortit al celor nostagici.

Sa ne intelegem, The Plague Within nu vine cu nimic nou, dar absolut nimic. Insa e ca un fresh sau un Mojito intr-o zi de arsita totala. Dupa ce apune soarele, cu siguranta ca trec la de-alea mai underground si mai Dark, insa trebuie sa respiram si ziua, nu? Ca sa nu mai spun ca hidratarea e vitala!

The post PARADISE LOST „The Plague Within” appeared first on Kogaionon.

Pentru fan-ul clasic al trupei albumul va fi perceput ca pe unul bombastic, plin de ritm si energie, cu aceleasi inflexiuni ale vocii lui nenea Holmes si frumoasele solistici de chitara ale veteranului Mackintosh. Nu este un album rau, doar ca de la PARADISE LOST ma tot astept de cativa ani la un album genial… si chiar si cu revenirea la acest sunet curat Metal, britanicii nu dau decat dovada ca s-au blocat undeva la “Icon” sau “Draconian Times”… sau poate ca e bine ca s-au reintors la ceea ce au fost odata? Oricum ar fi, daca ar fi schimbat stilul ar fi fost considerata o idee gresita, daca abordeaza in stilul lor propriu, original, se considera ca nu vin cu nimic nou…

Multa speculatie… totusi, pentru un fan PARADISE LOST, noile compozitii vor avea parte de o recunoastere incontestabila!

The post PARADISE LOST „Faith Divides Us, Death Unites Us” appeared first on Kogaionon.

The post PARADISE LOST „Gothic” (re-edit) appeared first on Kogaionon.

Dupa 17 ani de existenta, peste 2 mil de albume vandute oficial si alte 2 piraterizate, sute de concerte si mii de interviuri, pot spune ca britanicii au creat un mod de viata pentru multi fani. Pentru mine, concertul de acum 11 ani a fost un adevarat soc iar Paradise Lost a fost trupa care m-a inspirat mai mult de 4 ani, la inceputul anilor ’90. Daca primele 2 albume au fost digerate pe saturate, incepand cu al treilea, curentul (impropriu spus) Gothic Metal a pus stapanire pe intreaga scena dominata de Death si astfel, a aparut o legenda… M-am dus la concertul de pe 8 octombrie de la Arenele Romane destul de confuzat, istoria si prezentul impletindu-se deloc armonios in mintea mea !

Mentorul acestei tupe a fost si ramane Greg ; acesta a lipsit sambata seara ! Cea mai mare dezamagire ! Nick pare sa fi fost racit iar sonorizarea jalnica nu l-a ajutat, ba chiar pe alocuri, se auzea o lalaiala penibila, dovedindu-mi ca PL nu poate fi mai puternica nicaieri decat in studio. Ce am mai vazut acolo ? Un Aaron foarte zambitor si energic, chiar amabil cu publicul din fata lui, un Steve care tot inchina un pahar cu fanii cam dupa fiecare piesa iar inlocuitoul lui Greg mai sarea ca un copil retardat din cand in cand, cica sa dea senzatia de traire… Cat despre baterist, putea sa si citeasca o carte in acelasi timp, dupa cum s-a achitat de indatoriri.

Raceala (la propriu si/sau la figurat) de care a dat dovada Nick este caracteristic britanica dar macar un salut de bun gasit ar fi fost de bun augur. Cele 2 bisuri regizate au salvat aparentele unui show platonic, cei cca 3500 de fani fiind totusi incantati la As I Die sau True Belief, piesele de senzatie din anii lor de glorie. In aceasta seara insa Don’t Belong pare sa fi fost secventa ce i-a innebunit pe fani…

Dar haideti sa privim prin 2 fante acest concert : -prima, pragmatica, profesionala, obiectiva : exceptand sonorizarea decalibrata (un bass ucigator, o clapa de pe CD care acoperea cam totul si ceva chitari care nu s-au prea sincronizat, alaturi de o voce ce puteai sa o auzi doar concentrandu-te serios), britanicii si-au facut job-ul (cca 45 de minute cantate neintrerupt, ne-au onorat cu inca 2 reintrari pe scena de cca 25 de minute) si au plecat…o senzatie identica cu cea a unei femei platite… -a doua, nostalgica, sentimentala, ingaduitoare, cum ne sta noua romanilor bine, in care am intrat in rezonanta doar cand am aflat ca vor reveni EI in Romania, am numarat orele pana la concert, am trait intens aceasta minune, dupa care, cu umilinta si admiratie, ne privim in oglinda si ne descoperim un zambet plin de satisfactie, de bucurie ca ne-am hranit o ora jumatate cu o istorie din care, direct sau indirect, facem parte… sau ei fac parte…

Si cum imi place mie sa fiu neprofesionist, adica subiectiv, va pot spune ca show-ul din 8 octombrie mi-a aratat ca am imbatranit, ca au trecut mai bine de zece ani de cand i-am vazut prima si singura data live si ca, in acest interval de timp, am avut oportunitatea sa descopar si sa ascult multe trupe de suflet, care, astazi, offff, nu mai exista… Pentru faptul ca PL continua sa existe, toata stima ! Chit ca muzica lor tinde sa se adreseze unui segment ce, sincer sa fiu, sambata seara nu l-am identificat ! Poate doar pentru show….

Dar si aici ar mai fi multe de spus, ca nici Luna Amara si nici Interitus Dei nu aveau ce cauta acolo, desi clujenii au avut o reprezentatie eleganta si interesanta, doar ca gresisera data… La intoarcere, ma tot gandeam, comparam, decantam concertul PL cu cel din primavara, de la Timisoara, cu Moonspell ! Unul prea oficial, distant si scurt (la fel ca si cel de acum 11 ani, doar ca atunci a fost un singur bis) iar altul prea patetic, lacrimogen chiar (faza cu steagul suna a telenovela), dar care, ma tem ca a incantat publicul ahtiat de faze spumoase pe scena romaneasca prea putin bucurata de prezenta trupelor mari de afara ! Sincer ? Prefer PARADISE LOST, pentru ca, desi a sunat sec, fara inima (fara chitara lui Greg), acel TRUE BELIEF mi-a aratat ca inca n-am murit! Ce jalnic am ajuns… de la bucuria trairii intense, la bucuria ca mai am jumatate de pahar plina… Si poate ca au mai fost vreo zece persoane in aceeasi situatie. Din pacate pentru mine, eu nu am identificat niciuna !

Si m-am straduit serios, aproape tot concertul am privit spre public, poate, poate… si, colac peste pupaza, am stat si cu fundul pe un beton al naibii de rece cam tot show-ul, cica sa gandesc la rece si sa nu ma incing. Mi-as fi dorit sa ard, dar dupa o reprezentatie de nota 8, cam ca ultimul album al britanicilor, mi-a fost suficienta trairea interioara. Sa fie Milton de vina ? Vremurile, dom’le, vremurile… suntem sub ele…

10 octombrie 2005.

The post Paradise Lost – cronica de concert 2005 appeared first on Kogaionon.