Albumul contine de fapt inca vreo zece minute de muzica dar varianta promo care o am in maini reprezinta cele 8 piese dar putin mai scurte, adica cu final fortat. Sa trec la sound, as putea spune ca Tilo Wolff revine acum la atmosfera dark, misterioasa , cu care ne-a obisnuit pe primele lui albume si renunta la Gothic-Rock-ul dinamic, exploziv, mai mult decat antrenant pornit cu „Inferno” si terminat cu „Elodia”.

Desi colaboreaza din nou cu filarmonica, noile piese suna cu totul altfel, umbrele melancolice alterneaza cu cele romantice, ecourile tragice se imbina cu cele dramatice, vocea lui Tilo este mult mai sobra, relativ trista, cu intonatii literare, chitarile sparg mult mai multe bariere, pianul este maiestos, vocea lui Anne este la fel de placuta („Senses”) iar sopranele si corurile isi au rostul lor, totul pe un fundal orchestral, simfonic, creat de multiplele instrumente ce umplu atmosfera. Nu pot spune ca este cel mai bun album LACRIMOSA pentru ca sunetul este prea complex iar ideile prezentate in cele opt piese nu au atins armonia care sa duca la pierderea notiunii timpului, la ruperea de realitate, la contemplare. Este un album bine conceput, excelent interpretat dar lipsit de inspiratie. S-ar putea sa fiu prea subiectiv si prea dur dar nu pot sa cred ca Tilo nu va reusi sa conceapa o alta capodopera, cel putin la fel de dramatica, meditativa si mistica ca „Satura”! Pana atunci, e bine sa vedem ca LACRIMOSA s-a intors printre noi, lasand ritmicitatea si comercialul in grija celor ce o fac cu multa sarguinta.

Cu alte cuvinte, „Fassade” atinge timid nivelul ce se caracterizeaza prin termeni ca fascinant, emotional sau visator.

The post LACRIMOSA „Fassade” appeared first on Kogaionon.